Omilie la Facultatea de Teologie din Alba Iulia (Mărturie Athonită în România)

IPS Andrei: Părinţilor profesori, preacuvioşi şi preacucernici părinţi, dragi studenţi şi studente, dragi elevi, pentru şcoala noastră este o zi importantă pentru că, iată, Părintele Stareţ Efrem de la Mănăstirea Vatopedi vine să ne binecuvinteze şi aici, unde ne străduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, să acumulăm cunoştinţe teologice, dar în acelaşi timp încercăm să ducem şi o viaţă duhovnicească după inima lui Hristos. Într-o lume debusolată, într-o lume cu foarte multe probleme este nevoie de oameni care trăiesc după învăţătura lui Hristos, care se formează în Biserică frumos şi doresc să aibă o viaţă aşa cum o doreşte Mântuitorul.

Iată de ce cred că ne este foarte binevenită încă o efuziune de viaţă duhovnicească sau un imbold înspre o viaţă duhovnicească aşa cum înţeleg să o trăiască nevoitorii din Sf. Munte. Îl rugăm pe Părintele să vă adreseze câteva cuvinte şi apoi dumneavoastră să puneţi întrebările care vă frământă.

Arhim. Efrem: Şi eu, Înalt Prea Sfinţia Voastră, sunt foarte bucuros şi mă consider fericit că mă aflu în Facultatea dumneavoastră de Teologie, mai ales că vin aici îndată după Sf. Liturghie. Inima vieţii teologice, centrul întregii activităţi eclesiale este Sf. Liturghie. De aceea, de foarte multe ori vin la Sf. Munte diverşi preoţi care îmi zic: „Spuneţi-ne, ce prezenţă teologică şi misionară trebuie să avem în parohia noastră?” Iar eu le răspund: pe cât puteţi, să slujiţi regulat Sf. Liturghie, deoarece, deşi Biserica ia în considerare toate mijloacele filantropice şi încearcă să fie prima în astfel de acţiuni, cu toate acestea preotul nu este răspunzător doar de biroul asistenţei sociale din parohie, ci adevărata teologie se identifică cu Sf. Jertfelnic. De aceea, vedeţi, la Sf. Liturghie există partea logosului, pentru că Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu nu este un cuvânt oarecare, un cuvânt zidit. Cu toate că, în sine, cuvintele sunt existenţe zidite, cu toate acestea cuvântul Sf. Liturghii este nezidit. De aceea, copii, pe cât puteţi, trebuie să conştientizaţi rolul vostru. Voi trebuie să dobândiţi o inimă curăţită, înflăcărată de harul Duhului Sfânt, pentru ca voi să puteţi fi o adevărată mărturisire teologică. Astfel, aşa cum i-am spus unui student teolog care a venit la Vatopedi şi pe care l-am întrebat: Mi-ai spus că eşti student la Teologie. Mergi însă la biserică? Îmi zice: „Ştii, Gheronda, îmi place să petrec nopţile în oraş şi, deoarece mă întorc acasă doar dimineaţa, nu am timp să merg la biserică”. Atunci i-am zis: Băiete, mai bine lasă Teologia şi mergi undeva să te angajezi ca muncitor, pentru că aşa vei putea fi sincer faţă de conştiinţa ta şi ai scăpa de ocara oamenilor cărora mâine-poimâine va trebui să le spui cuvântul lui Dumnezeu.

Fraţii mei, v-a chemat Dumnezeu să studiaţi Teologia. Desigur, diploma o veţi lua, este un lucru uşor. În teologie însă, lucrul cel greu este acela de a fi adevăraţi teologi. Ştiinţa teologică este diferită de alte ştiinţe. Teologia este cu adevărat teologie doar dacă este inseparabil legată de viaţa noastră duhovnicească lăuntrică. Trebuie să ştiţi, fraţilor, că teologia este harismă a Duhului Sfânt. De aceea, în Biserică vedem că au existat oameni care nu au avut parte de o cultură teologică ştiinţifică, însă cu toate acestea astăzi scrierile lor constituie subiecte de cercetare teologică. Ieri, la Casa de Cultură, am vorbit despre Gheron Iosif Isihastul, care nu a terminat decât două clase primare. Dacă aţi vedea scrisorile lui, v-aţi da seama că era complet iliterat. Cu toate acestea, pentru că L-a iubit pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată inima, a dobândit o inimă purtătoare de Dumnezeu şi o minte izvorâtoare de har. El însuşi spunea: „Mintea mea izvorăşte asemenea înţelesuri teologice, încât nici trei stenografi nu ar reuşi să le cuprindă în scris”. Să ştiţi fraţilor, că teologul, printr-o viaţă atentă la ţinerea poruncilor, trebuie să dobândească o astfel de minte. Sf. Părinţi spun limpede că Iisus Hristos este cuprins în poruncile Sale. Numai prin ţinerea poruncilor Îl vom putea dobândi pe Hristos, numai în porunci Îl vom putea Trăi. Iar Sf. Părinţi spun: „Care porunci? Toate poruncile!” Mulţi dintre voi mâine vor deveni preoţi, iar cei care puteţi deveni, care nu aveţi impedimente, să acceptaţi hirotonia, pentru că vă va ajuta să teologhisiţi, deoarece Sf. Jertfelnic este izvor al teologiei. De aceea fraţilor, pe cât puteţi, trebuie ca prin viaţa curată pe care ar trebui s-a aveţi—iar aceasta o veţi reuşi prin spovedania curată—să dobândiţi o minte curată. Sf. Grigorie Palama când vieţuia la Vatopedi, se ruga astfel: „Doamne, luminează-mi întunericul”. Iar această rugăciune i-a adus acoperământul luminii necreate. Sf. Grigorie Palama este cel care a teologhisit ca nimeni altul despre lumina necreată. Îndeosebi voi aici, în Biserica Română, unde comunismul i-a deznădăjduit pe oameni, trebuie să constituiţi pentru ei adevărate ancore ale mântuirii. În această perioadă de tranziţie trebuie ca noi, cei din interiorul Bisericii, să ne încadrăm bine în viaţa Bisericii.

Vin foarte mulţi studenţi teologi la Sf. Munte şi ni se plâng de episcopii şi de preoţii lor. Eu le zic: copii, nu trebuie să luaţi seamă la lucrurile acestea. Nu putem respinge ştiinţa medicală pentru că există câţiva medici nepricepuţi. Nici nu putem respinge Biserica lui Hristos pentru că există câţiva clerici care nu-şi fac datoria. Să nu uităm că încă în prima Biserică, în prima obşte alcătuită din Hristos şi ucenici a existat fiul pierzării care a trădat. De aceea, nu trebuie să luăm în seamă lucrurile negative din Biserică, care provin din latura umană a ei. De ce se nu le luăm în seamă? Deoarece unul din clericii care astăzi vă sminteşte, mâine, prin pocăinţă, ar putea fi primul dintre noi. De aceea se spune că cei din urmă vor fi cei dintâi, iar vameşii şi desfrânatele vor intra înaintea fariseilor în împărăţia cerurilor. Pentru aceasta fraţilor, pe cât putem, să ne rugăm. „De eşti teolog, te rogi cu adevărat. Dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog”, spun Sf. Părinţi. Teologia este un rezultat al rugăciunii curate. După cum am spus, mintea omului plin de har se desfătează de Dumnezeu în Duhul Sfânt, aşa cum spunea marele teolog care a fost Sf. Siluan Athonitul. În lucrările sale mereu subliniază că  Dumnezeu se poate cunoaşte doar în Duhul Sfânt. Cu toate că Biserica a acceptat şi latura academică a teologiei, această latură trebuie să aibă ca fundament teologia ca harismă a Duhului Sfânt. Tocmai de aceea Biserica a numit mănăstirile „universităţi ale pustiei”, iar lucrarea sfinţeniei a numit-o „ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor”. Noi, ca membri ai Bisericii, trebuie să dobândim harul teologic. Mâine, dacă credinciosul pe care-l veţi păstori nu vede asupra noastră harul lui Dumnezeu, nu vă va accepta. Credinciosul totdeauna aşteaptă să-i spunem ceva din trăirea noastră duhovnicească, din experienţa noastră. Pentru că David ne zice: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”. Iar de veţi trăi aceasta, veţi deveni cetate aşezată pe munte înalt. Atunci vom deveni binefăcători ai întregii omeniri—prin rugăciunea făcută în Duhul Sfânt—chiar dacă suntem ascunşi de lume. Astfel, în noi Se va slăvi Tatăl cel ceresc, pentru că Hristos zice: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru cel ceresc”. Iar acesta fapte bune, fraţilor, nu sunt a da cinci lei unuia care este în nevoie—trebuie făcut şi acest lucru, desigur—ci, după cum spune Sf. Simeon Noul Teolog, faptele bune sunt curăţirea lăuntrică. Hristos Însuşi ne-a zis: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

Mă rog aşadar, din tot sufletul, ca împreună cu partea academică a teologiei—care şi ea vă va folosi—să fiţi părtaşi ai teologiei empirice, în Duhul Sfânt, rugându-vă zilnic cu durere şi străpungere de inimă ca Hristos să vă deschidă mintea cu lumina Sa pentru a înţelege Sf. Scriptură. Astfel, dacă veţi cunoaşte în Duhul Sfânt Scriptura, veţi putea să o daţi şi oamenilor care însetează precum „cerbul de izvoarele apelor”. Mă rog din tot sufletul să izbutiţi aceasta, şi o veţi izbuti dacă sunteţi cu luare-aminte şi împreună lucrători cu atotputernicul har. Amin.

Întrebare: Dacă ne străduim să spunem toate păcatele la spovedanie, dar fără să vrem uităm ceva, poate chiar un păcat grav, când ni se face rugăciunea de iertare suntem iertaţi sau nu de cele pe care le-am omis?

Arhim. Efrem: Când cineva uită un păcat la spovedanie—nu din viclenie—va lua iertarea lui la rugăciunea de dezlegare, însă cu prima ocazie trebuie să-i spunem duhovnicului acel păcat. Harul nu iartă păcatele numai în cazul în care omitem ceva la spovedanie din viclenie.

Întrebare: Dacă un călugăr face ascultare desăvârşită, dar numai formal, nefiind de acord cu duhovnicul, atunci ascultarea are valoare?

Arhim. Efrem: În monahism ascultarea nu înseamnă disciplină. Un monah nu face ascultare aşa cum face un soldat căruia dacă i se spune „Mută scaunul acesta de aici acolo” acesta se supune, dar apoi îl înjură pe superior. Ci monahul trebuie să facă ascultare duhovnicească şi să aibă încredere în stareţ, căci altfel diavolul îl face bucăţi. Ascultarea monahală e o taină. Încrederea în stareţ este considerată de Hristos încredere în Dumnezeu. Monahul care păşeşte astfel va avea rezultate duhovniceşti foarte bune.

Întrebare: Cunosc o persoană care ştie cale spre mântuire, însă doar teoretic şi nu vrea să se angajeze pe această cale. Cum l-aş putea ajuta să meargă totuşi spre Dumnezeu?

Arhim. Efrem: Sunt foarte mulţi oameni care cunosc calea de mântuire, însă nu au dispoziţia practică de a o urma. Au minte bună, dar întunecată. Pentru aceştia este nevoie de rugăciune ca să fie luminaţi de har. Cel ce întreabă trebuie să se roage pentru cel în cauză, astfel încât Dumnezeu să facă minunea de a-i deschide şi lumina mintea.

Întrebare: Ce înseamnă libertatea omului în relaţia sa de iubire cu Dumnezeu?

Arhim. Efrem: Fără îndoială, omul nu este sclav al lui Dumnezeu. Însă este o obligaţie ontologică a omului se face ascultare faţă de Dumnezeu, deoarece altfel nu poate trăi. Când în urmă cu două luni, Înalt Prea Sfinţia Voastră, am vizitat Patriarhia Moscovei, mi-a zis Patriarhul: „Părinte Stareţ, noi aici am constatat din experienţă—trăind comunismul aici în Rusia—că omul nu poate trăi fără Dumnezeu!” Aşadar, dacă omul ascultă de Dumnezeu, primeşte harul Său şi astfel se simte liber. De aceea zice Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Aşadar, ascultând de Dumnezeu, omul Îl cunoaşte pe Dumnezeu, iar prin această cunoaştere primeşte harul Duhului Sfânt care îl face cu adevărat liber. Liber nu este cel care face ce vrea, spune ce vrea, merge unde vrea, ci cel eliberat de patimi. Iar aceasta se poate dobândi doar în Hristos. Becul, dacă nu-l aprinzi de la întrerupător, nu luminează, chiar de-ar fi nou. Deci omul, pentru a fi cu adevărat liber, trebuie să fie despătimit, iar de patimi se va elibera doar dacă ascultă de Dumnezeu. Monahul care doreşte să trăiască o viaţă desăvârşită încearcă ca prin ascultare să dobândească întru sine identificarea voii sale cu voia lui Dumnezeu.

Întrebare: După o perioadă de probleme cu divinitatea am ajuns nihilist. Acum sunt foarte derutat, fără un program duhovnicesc. Ce să fac?

Arhim. Efrem: Credinţa, fraţilor, se dă în dar de către Dumnezeu. De aceea credinciosul trebuie să ceară în mod continuu credinţă. După împărtăşirea cu Sfintele Taine ne rugăm cu toţii ca aceasta să ne fie spre desăvârşirea credinţei. De aceea trebuie să cerem—chiar dacă credem în Dumnezeu—să ne sporească continuu credinţa. Iar aceasta o vom reuşi dacă vom insista în această rugăciune. Sunt sigur că cel care se roagă astfel va afla cele cerute.

Întrebare: Există anumite indicii după care un laic ar putea constata starea lui duhovnicească, sau duhovnicul este singura lui măsură?

Arhim. Efrem: Desigur, un mirean care are o anumită stare duhovnicească lăuntrică, o simte el însuşi. Însă totul trebuie „vizat” de către duhovnicul său. Diavolul se teme foarte mult de supunerea faţă de duhovnic, pentru că supunerea înseamnă smerenie, iar unde există smerenie nu se poate apropia. În Pateric scrie că un purtător de Dumnezeu l-a văzut pe diavol care i-a spus: „De mănăstirea aceasta nu mă pot apropia pentru că monahii, îndată ce greşesc ceva, zic «Iartă-mă!»” Iar acest lucru este o mare pavăză.

Întrebare: Cât timp trebuie să acordăm rugăciunii în decursul unei zile?

Arhim. Efrem: Douăzeci şi patru de ore! Pentru că trebuie să exersăm rugăciunea. Cine iubeşte pe Dumnezeu nu-L poate uita nici un moment. Acum câteva zile a venit un băiat la Vatopedi şi mi-a spus că s-a îndrăgostit. Îmi zice: „Gheronda, când dorm mă gândesc la ea, când mănânc mă gândesc la ea, când merg pe stradă, mă gândesc la ea…” Şi eu mi-am zis: oare eu Îl iubesc pe Dumnezeu aşa cum iubeşte băiatul acesta o fată? Sf. Ioan Scărarul compară şi el pe credincios cu un îndrăgostit. Aşadar dragostea lui Dumnezeu ne va face să-L iubim şi să I ne rugăm neîncetat. De aceea, dacă aveţi un program de rugăciune dimineaţa şi seara, mintea se va mişca singură către rugăciune. Să nu ne amăgim: dacă nu devenim oameni ai rugăciunii, nu putem avea harul lui Dumnezeu. Îmi aduc aminte de Părintele Efrem Katunachiotul, care a fost un mare om duhovnicesc, de multe ori când stăteam de vorbă—stăteam aproape de el, pentru că nu auzea bine—simţeam că din gura lui izvora bună mireasmă. Iar aceasta era numai rod al rugăciunii.

Întrebare: Aţi vorbit despre importanţa curăţiei minţii. Noi suntem zilnic preocupaţi de multe lucruri care ne întinează. Cum putem să ne păstrăm curăţia minţii în aceste condiţii?

Arhim. Efrem: Curăţia minţii are nevoie de străduinţă şi vreau să vă pun în vedere faptul că trebuie să fiţi foarte atenţi la păcatele trupeşti. Cu adevărat, mintea se murdăreşte foarte mult dacă păcătuiţi trupeşte. Dacă veţi fi aşadar atenţi la aceste păcate, atunci veţi rămâne în limitele păcatelor uşoare. Apoi, încetul cu încetul, când vă veţi împotrivi şi acestor păcate, veţi rămâne în zona păcatelor minţii. De aici, pe nesimţite—aşa cum, de pildă, un prunc devine adolescent, iar un cunoscut de-al său, care în tot aceste timp n-a fost lângă el, văzându-l după mulţi ani, îi zice „Cum de-ai crescut atât de mare?”, iar băiatul nu-i poate răspunde, deoarece a crescut fără să bage de seamă, pe nesimţite—mintea va ajunge astfel într-o stare duhovnicească înaltă, dacă însă vă nevoiţi pentru asta. Dar niciodată să nu vă întoarceţi la cele dinainte. Dacă cădeţi, vă ridicaţi. De cădeţi iarăşi, iarăşi să vă ridicaţi, trăind în pocăinţă. În acest fel, harul lui Dumnezeu vă va ajuta, pentru că mântuirea este o minune, nu este ceva omenesc. Noi ne străduim, deci, după puterile noastre, şi aşteptăm împlinirea acestei minuni.

Întrebare: Într-o relaţie de prietenie dintre un băiat şi o fată, cum ne putem da seama dacă celălalt este cel pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit nouă?

Arhim. Efrem: În primul rând, pentru a se însura cineva, trebuie să fie la o vârstă adecvată. A venit la mine la Tesalonic un elev în clasa a 10-a şi mi-a zis: „Părinte, să-ţi fac cunoştinţă cu prietena mea, ca s-o vezi şi să-mi dai binecuvântare să mă însor cu ea”. „Măi băiete, tu eşti în clasa a 10-a şi vrei să te însori?! Cum să vă însuraţi, de vreme ce sunteţi amândoi necopţi? Tu trebuie mai întâi să-ţi termini şcoala, apoi să mergi la facultate, şi abia după ce vei termina studiile să-ţi găseşti o fată. Iar dacă tu o vei iubi şi ea îţi va împărtăşi sentimentele, abia atunci să păşeşti către căsătorie”. Dacă există însă prietenii la vârste crude, vor avea rezultate proaste. De aceea, fiecare lucru trebuie făcut la vremea sa. Sfatul meu este ca mai întâi să terminaţi facultatea şi abia după aceea să vă găsiţi partenerul de viaţă, pentru că absolut toţi se pot înfrâna până la o anumită vârstă. Fecioria pe viaţă este însă harismă de la Dumnezeu. Dar un om obişnuit, până la o vârstă, se poate înfrâna.

Întrebare: În ce constă pregătirea unui creştin pentru Sfânta Împărtăşanie şi cât de des trebuie să ne împărtăşim?

Arhim. Efrem: Există o tendinţă a unor duhovnici să impună credincioşilor a se împărtăşi doar de 2–3 ori pe an. Este o greşeală. Un om care nu are păcate majore se poate împărtăşi, de pildă, în fiecare duminică, spovedindu-se odată pe lună. Însă totul trebuie făcut cu sfatul duhovnicului, trebuie să fie mereu în contact cu duhovnicul. Cât priveşte pregătirea pentru cuminecare, aceasta constă în primul rând în citirea slujbei Sfintei Împărtăşanii, pe care voi, ca studenţi la Teologie, trebuie neapărat să o citiţi. Iar apoi, pe cât puteţi, să postiţi seara înainte de cuminecare. Desigur, în esenţă, Biserica nu a stabilit post înainte de Sfânta Împărtăşanie. Dar dacă cineva se împărtăşeşte, să zicem, la fiecare 15–20 de zile, e bine să postească seara, înainte de a se cumineca. Noi, la Sfântul Munte, ne împărtăşim marţi, joi, sâmbătă şi duminică, postind luni, miercuri şi vineri. Sâmbătă dimineaţa mâncăm de dulce—desigur fără carne—iar seara postim cu ulei [cu toate că Biserica a interzis postul sâmbăta]. Oricum, deasa împărtăşanie ajută foarte, foarte mult.

ÎPS Andrei: Întrebarea aceasta se pune pentru că în România sunt două direcţii: sunt unii dintre marii părinţi duhovniceşti care erau pentru o împărtăşire mai rară şi cu o pregătire foarte minuţioasă. Şi sunt alţi părinţi duhovniceşti care sunt pentru o împărtăşirea mai frecventă. Eu le-am spus de multe ori tinerilor noştri că nici unii, nici alţii nu ies din Ortodoxie, pentru că fiecare îşi argumentează punctul de vedere. Se ştie că noi, la Alba-Iulia, suntem pentru o împărtăşire mai deasă, însă cred că toate trebuie făcute cu dreaptă judecată, pentru că, pe cei care au fost obişnuiţi cu o pregătire foarte riguroasă faptul că noi lăsăm să se împărtăşească lumea mai des, sau îi îndemnăm să se împărtăşească mai des, uneori îi şochează şi atunci trebuie să fim cu foarte multă înţelepciune.

Arhim. Efrem: Eu sper, ÎP Sfinţite, să înceteze această „tradiţie”. Este, desigur, un obicei izvorât din evlavie.

IPS Andrei: În Moldova mai ales, şi la mănăstiri vestite unde au fost părinţi chiar cu viaţă sfântă, acolo este acrivia aceasta mare-mare.

Arhim. Efrem: Această acrivie este din pricina ascezei acelor părinţi. Însă sfinţi, precum Sfântul Nicodim Aghioritul şi Sfântul Macarie al Corintului, au scris pentru o împărtăşire deasă. Oricum, experienţa dovedeşte că deasa împărtăşire ajută foarte mult.

Întrebare: Ce trebuie să fac ca să nu mai văd viaţa duhovnicească ca pe o mare povară, un lucru aproape imposibil la starea mea sufletească?

Arhim. Efrem: Dacă cineva priveşte viaţa duhovnicească ca pe o povară, înseamnă că lăuntric, ceva nu merge cum trebuie. Deoarece viaţa duhovnicească aduce roade duhovniceşti, care îl înviorează pe om şi îl uşurează.

Întrebare: În ce constă esenţa tradiţiei athonite despre care spuneaţi ieri la conferinţă că s-a rupt în România şi ar trebui reînnodată?

Arhim. Efrem: Această tradiţie de care vorbeam constă în modul practic de lucru al sfinţeniei, modul practic de nevoire către sfinţenie.

Întrebare: Cum poate omul să ajungă asemenea unui copil, după cuvântul Domnului Iisus Hristos?

Arhim. Efrem: Când omul ajunge la nepătimire, atunci este ca un copil—nu în gândire, ci în ceea ce priveşte păcatul. De multe ori vedem că dacă doi copii se ceartă, se ceartă şi mamele acestora. Pe zece minute însă copii se joacă iar împreună, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, pe când mamele ţin supărarea luni întregi şi nu-şi vorbesc. Asta deoarece nu au curăţenia sufletească a copiilor. Eu am cunoscut monahi a căror figură era ca a unor prunci, iar aceasta se datorează curăţeniei sufleteşti. Un astfel de om este ca un prunc faţă de păcat.

Întrebare: Vă rugăm să ne exemplificaţi câteva metode de menţinere a atenţiei în timpul rugăciunii.

Arhim. Efrem: Ca să vă puteţi menţine mintea în rugăciune, mai întâi de toate trebuie să aveţi o cameră rezervată rugăciunii, în care să fie întuneric pentru ca simţurile  să nu se poată răspândi. Rugăciunea trebuie spusă rar, iar mintea să fie atentă la cuvintele rugăciunii. Dacă mintea fuge de la rugăciune, s-o aduceţi la loc. Când veţi începe să vă rugaţi astfel într-un mod programat, atunci veţi învăţa cu adevărat să vă rugaţi. Părintele Efrem Katunachiotul spunea: „Cantitatea rugăciunii aduce calitatea rugăciunii”.

Întrebare: În România, în mod special în unele zone ale Ardealului, în unele parohii există unele reminiscenţe din spiritualitatea greco-catolică care nu sunt compatibile cu ceea ce se învaţă în şcolile teologice ortodoxe. Ce recomandaţi unui tânăr preot ajuns într-o astfel de parohie?

Arhim. Efrem: Este adevărat că aici, în Transilvania, există o influenţă catolică. De multe ori ortodocşii au unele obiceiuri catolice, însă eu cred că acestea vor dispare în timp. Preotul respectiv are nevoie de multă înţelepciune. Nu trebuie să fie agresiv împotriva acestor obiceiuri, ci să se poarte cu înţelepciune şi discernământ. Iar aceste obiceiuri, în timp şi prin influenţa evlaviei preotului, vor dispare.

Întrebare: Care ar trebui să fie îmbrăcămintea preotului când este în lume?

IPS Andrei: Cine a întrebat şi ştie!

Arhim. Efrem: Văd, desigur, preoţii români, că deşi acum poartă reverendă, peste jumătate de oră când ne întâlnim din nou sunt în pantaloni sau cu costum. IPS Voastră, încetul cu încetul ar trebui să impuneţi preoţilor portul reverendei. Acum este libertate, nu mai este frica comunismului. Preotul trebuie să poarte în mod permanent reverenda, dacă nu şi rasa. Doar este preot! Pentru preot rasa nu este îmbrăcăminte, ci este emblemă. Iar credincioşii îl respectă mai mult pe preotul cu rasă decât pe cel în pantaloni.

IPS Andrei: Nu lipsa de libertate este pricina, ci secularizarea.

Arhim. Efrem: Desigur, secularizarea. De aceea, arhiereul trebuie să fie sever şi să impună portul uniformei.

Întrebare: Mai multe întrebări se referă la valoarea unor lucruri făcute, în condiţiile şcolii teologice, oarecum din obligaţie: rugăciunea obligatorie în comun, spovedania obligatorie.

Arhim. Efrem: Acestea au o mare valoare, pentru că studenţii, deoarece încă nu sunt copţi, trebuie să li se impună aceste lucruri pentru a-şi putea da seama de calea pe care ei înşişi au ales-o. Cei din Comunitatea Europeană însă, care trăiesc antropocentric, au făcut o mare greşeală, pe care au impus-o şi Greciei, şi anume au dat putere de decizie elevilor în şcoli. Ce putere de decizie poate avea un elev, de vreme ce încă nici şireturile de la pantofi nu e în stare să le înnoade? De curând mi-a spus un profesor: „Gheronda, am avut un consiliu profesoral pentru a discuta despre unul dintre elevi. Erau prezenţi însă şi reprezentanţii elevilor. Oare cum mă pot exprima eu liber în discuţiile despre acest elev, de vreme ce colegii lui îi pot spune oricând cele discutate în consiliu?” Această libertate oferită elevilor le dă de fapt prilej de impertinenţă, care nu le este de folos. Desigur elevul, din pricina vârstei, doreşte o anumită libertate. Îmi amintesc că atunci când eram elev aveam o profesoară care se îmbolnăvea des, lipsind de la şcoală. Iar când nu venea la ore, noi ne bucuram foarte mult. Era oare logic să te bucuri de boala ei? Şi totuşi, noi ne bucuram, pentru că nu eram copţi la minte. ÎPS, nu cred că mai avem timp să continuăm… 

ÎPS Andrei: Vă mulţumesc foarte mult şi să dea Dumnezeu ca tot ce le-aţi transmis tinerilor noştri să rămână în suflet şi să dea roade.

Arhim. Efrem: Dorim să dăruim Facultăţii de Teologie o amintire: reproducerea Evangheliei împăratului bizantin Ioan Cantacuzino, prieten al Mănăstirii Vatopedi. Reproducerea redă fidel originalul care se află în tezaurul mănăstirii. Ioan Cantacuzino a mai dăruit mănăstirii o parte din Brâul Maicii Domnului, capul Sf. Ioan Gură de Aur şi capul Sf. Grigorie Teologul. Evanghelia este din sec. al XIV-lea, cu miniaturi păstrate foarte bine, ca şi cum ar fi fost făcute ieri. O dăruim bibliotecii Facultăţii ca o amintire a dragostei noastre.
Totodată, ÎPS Părinte, dorim să oferim anual celui mai bun student al Facultăţii un premiu în valoare de 300$.