Prinderea lui Iisus

Adeseori Iisus mergea seara pe Muntele Măslinilor. Câteodată se ducea singur, altădată Îl însoţeau şi Ucenicii Săi, ca şi în această seară, şi Se ruga. Acolo, în liniştea nopţii, Îi plăcea să vorbească cu Tatăl. Era unul dintre cele mai iubite locuri ale Sale.

Dar această seară nu este ca celelalte. Iisus este foarte trist. Triste sunt şi cuvintele Sale:

– În această seară, le spune El, toţi vă veţi pierde încrederea în Mine. O spun şi Scripturile: „Bate‑vei păstorul şi se vor risipi oile”.

Petru se împotriveşte:

– Eu nu, Învăţătorule! Dacă este nevoie, sunt gata să mor împreună cu Tine!

Iisus îl priveşte cu dragoste şi îi spune din nou:

– Simone, Simone, chiar în această seară, înainte de a cânta cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.

Iisus se scoală şi, împreună cu Petru, cu Iacov şi cu Ioan merg în locul unde copacii sunt rari şi lumina lunii pătrunde printre frunzele lor.

– Întristat este sufletul Meu în această seară, le spune celor trei Ucenici ai Săi. Întristat este până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine!

El Însuşi merge puţin mai departe la măslinul Său iubit. De câte ori n‑a stat la umbra lui să Se roage! Cade în genunchi. Şi deşi este o noapte rece de primăvară, sudoarea I se scurge pe frunte. Cade pe pământ ca nişte picături mari de sânge izvorâte din zbuciumul sufletesc pentru ceea ce va pătimi.

– Tată, se roagă lui Dumnezeu, dacă este cu putinţă, să nu beau paharul acesta! Dar nu cum vreau Eu, ci cum ai hotărât Tu.

Supus voii Tatălui, Se întoarce la Ucenicii Săi, dar îi găseşte dormind. Îl loveşte uşor pe Petru pe umăr. Îi trezeşte şi pe ceilalţi.

– Nici măcar atât de puţin timp n‑aţi putut să privegheaţi? le spune cu amărăciune. Duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios şi vă împiedică să faceţi ceea ce vreţi cu adevărat. Privegheaţi şi rugaţi‑vă ca să nu cădeţi în ispită!

Iisus Se îndepărtează. Începe din nou să Se roage. Se simte cu desăvârşire singur, părăsit de toţi. Chiar şi de iubiţii Săi Ucenici pe care îi găseşte iarăşi dormind când se întoarce la ei a doua şi a treia oară.

– Încă dormiţi? le spune. Ajunge! A venit vremea. Fiul Omului este dat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi‑vă! Trebuie să mergem. A sosit vânzătorul.

Într‑adevăr, o ceată cam de o sută de oameni, înarmaţi cu săbii şi cu ciomege, cu făclii aprinse vin în locul unde era Iisus. Înaintea lor este Iuda. Când ajunge lângă El, îşi deschide braţele şi, fără să‑i privească pe foştii săi prieteni, Îi dă bineţe lui Iisus cu glas tare:

– Bucură‑te, Învăţătorule!

Îl îmbrăţişează şi Îl sărută.

Acesta era semnul pentru cei care-l urmau, ca să nu-l prindă pe altul în locul Lui.

– Cu sărutare Îl vinzi pe Învăţătorul tău? îl mustră Iisus cu blândeţe.

Vrea să‑i mai dea o ocazie ca să se pocăiască măcar în ultima clipă. Şi fără vreo împotrivire, Se lasă în mâinile celor fără de lege.

Numai Petru îşi pierde stăpânirea de sine. Scoate sabia şi se repede asupra slujitorului arhiereului, Malhus, care întinsese primul mâna asupra lui Iisus.

– Pune sabia la locul ei, se aude cu putere vocea Învăţătorului, pentru că cel ce scoate sabia, de sabie va pieri.

Între timp cei fără de lege Îi leagă mâinile la spate şi astfel, legat ca cel mai mare nelegiuit, cu lovituri şi cu ocări, Îl duc la casa arhiereului, spre judecată…