Hristologia Apostolului Pavel în experiența athonită – partea I

13 February 2014

georgios-kÎn cadrele restrânse ale unui referat pot fi prezentate doar aspecte ale bogatei hristologii a Apostolului Pavel.

Cei mai potriviți pentru a exprima modul în care Sfântul Munte trăiește hristologia paulină sunt sfinții athoniți, dintre care mulți sunt cuprinși în Filocalie.

Este demn de menționat faptul că referințele sfinților athoniți la pasajele hristologice ale Apostolului Pavel sunt frecvente și interpretările care li se dau exprimă modul în care sfinții înțeleg Sfânta Scriptură, întotdeauna în cadrul experienței bisericești, ascetice și neptice.

Sfinții athoniți îl consideră și îl tratează pe apostol nu ca pe primul după Unul, deoarece această poziție îi aparține doar Maicii Domnului, ci ca pe „vasul alegerii, pe preafericitul Pavel, pe inițiatul în cele tainice, gura lui Hristos, lumina lumii, soarele tuturor, pe învățătorul întregii lumi”, „purtătorul strălucit al numelui divin”, „cu adevărat fericit suflet și fericită limbă”, marele și înțeleptul Pavel.

Este cunoscut faptul că Apostolul Pavel nu a elaborat un sistem hristologic. Însă în Epistolele sale, care sunt cele mai vechi texte catehetice și pastorale ale Bisericii, există răspândită învățătura sa despre persoana Domnului Iisus Hristos, învățătură pe care a preluat-o și a transmis-o: „Vă aduc aminte, fraţilor Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, întru care şi staţi, prin care şi sunteţi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o – dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar. Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit … Şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; Şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; … Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie” (I Cor. 15, 1-9).

Această învățătură hristologică s-a transmis Bisericii și constituie tezaurul ei inalienabil. Această învățătură este trăită și de Sfântul Munte într-un chip special, din moment ce monahii, văzând în adâncul mării perla cea prețioasă, pe Hristos, după avva Isaac, renunță la toate veșmintele lor (adică la dorințele și dependențele lor pământești) și se aruncă în mare pentru a lua perla.

Pe Sfântul Munte, teologia a fost întotdeauna o expresie a experienței comuniunii personale cu Dumnezeul cel viu. Teologia intelectuală este necunoscută tradiției athonite. Conform cunoscutei spuse a sfântului Grigorie Teologul, Părinții teologhisesc în maniera pescarilor (apostolilor) și nu aristotelic.

Apostolul Pavel, statuetă din bronz, Roma sec IV, Museo Archeologico Nazionale Cagliari

Apostolul Pavel, statuetă din bronz, Roma, sec. IV, Museo Archeologico Nazionale Cagliari

Sfântul athonit Filotei Kokkinos (ulterior mitropolit de Heracleea și patriarh al Constantinopolului) expune în câteva rânduri hristologia ortodoxă pornind de la pasajele Apostolului Pavel referitoare la această temă (I Cor. 1, 24, 30; II Cor. 4, 4; Evr. 4, 12):

„Chipul și înțelepciunea enipostatică și identică a Tatălui, «Cuvântul cel viu și lucrător» și Fiu deoființă cu Dumnezeu și Dumnezeu, fiind infinit și indescriptibil întru toate și neîncăput nicăieri, după firea Dumnezeirii, binevoind a devenit apoi om, din marea Sa iubire de oameni, pentru ca să mântuiască pe omul creat mai înainte de Acesta, și-a făcut casă materială și însuflețită, propriul Său templu trupesc, zice, din sângiuirile preacurate și din trupul Preasfintei Fecioare și Născătoare de Dumnezeu, cu bunăvoirea propriului Său Tată și împreună-lucrarea Preasfântului Duh, din două firi fiind, desăvârșit în Dumnezeire și desăvârșit în umanitate, dublu în fire, unic în ipostas. Acesta deci e unul Hristos și Unul-Născut și Fiu deoființă cu Dumnezeu și Unul-Născut și fiu deoființă cu Sfânta Fecioară, însușirile fiecărei firi, ale Dumnezeirii și ale umanității, zice, păstrându-le în Sine neschimbat și neamestecat, după cum și aceste firi. Și-a făcut, prin urmare, pentru El însuși locaș trupesc după cum zice, din sângiuirile și din trupul Preacuratei și Preasfintei Maici. Deoarece deci dumnezeiasca zămislire a pruncului aceleia, nu a cunoscut legătura naturală cu bărbatul și nuntă, Și-a făcut El Însuși locaș divin, ca Dumnezeu, creându-și evident trupul din trupul Sfintei Fecioare, ipostasul fiind chiar propriul ipostas al dumnezeirii și dându-și trup, și astfel într-un ipostas având două firi, Dumnezeu și om, după cum zice”.

Hristos, Dumnezeu întrupat, Unul din Sfânta Treime este Cel pentru care monahii pleacă din lume și vin pe Sfântul Munte.

Nu tot pentru Hristos, odinioară persecutorul Pavel a ieșit din rudenia sa și din casa părintelui său și a venit în deșertul Arabiei? Apostolul Pavel, după ce a fost luminat de lumina lui Hristos, a crezut în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Unul din Treime. O teorie hristonomistă a lui Hristos a fost străină Apostolului Pavel. Hristologia și triadologia sunt interdependente la apostolul nostru.

Această realitate este trăită și de către Sfântul Munte. Credința și evlavia sunt hristocentrice și în același timp triadocentrice. Taina lui Dumnezeu Cel în trei ipostasuri se face cunoscută în lume prin intermediul Cuvântului întrupat. Conform sfântului Grigorie Palama, după cum observă interpretul său, Înalt Preasfințitul mitropolit de Muntenegru, Amfilohie:

„Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos este binele cel mai presus de toate, cu adevărat singurul și incomparabilul bine. Fără venirea Fiului lui Dumnezeu din ceruri, «noi eram lipsiți de speranța de a urca la cer». Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu a arătat existența persoanelor Sfintei Treimi și nu i-a lăsat pe oameni să Îl considere pe Dumnezeu ca fiind o simplă energie, mărturisită de cele create și văzută în acestea. «Și ce trebuie spus mai mult», notează Palama, «dacă nu S-ar fi întrupat Dumnezeu Cuvântul, nu S-ar fi arătat Tatăl,Tată adevărat, nici Fiul, Fiu adevărat, nici Duhul Sfânt ieșind și Acesta din Tatăl; nici Dumnezeu în ființă și ipostasuri, ci doar energia Lor văzută în făpturi, după cum au lăsat în mod greșit vechii filozofi iar acum cei ce cugetă asemenea lui Varlaam și Achindin»”.

Conform aceluiași ierarh: „Fiind cel mai «apropiat» nouă după ipostas, din cauza Întrupării, Fiul este și cel mai cunoscut Tatălui și Duhului Sfânt; Și astfel, Cel care revelează însușirile Lor ipostatice. El descoperă «numele propriului Său Tată», dar învață și diferența dintre existența Tatălui și a Duhului. Deci și Duhul Sfânt «prin Fiul este cunoscut». De aceea vorbește cunoscătorul athonit al Treimii despre «teologia interpretativă a adevărului Însuși Hristos» ca singurul adevăr despre Sine, despre Sfântul Duh. Arătarea lui Dumnezeu este «o singură» arătare prin Fiul. «Se arată veșnic prin harul cel lucrător al lui Dumnezeu, care iese din El»”.

Și continuă: „Hristos este centrul, temelia Revelației lui Dumnezeu treimic și sensul acesteia. Prin arătarea ipostasului Său, Logosul dă mărturie nu numai despre Dumnezeu ca persoană, dar și despre energiile Lui ca energii personale și nu impersonale. Mai dă mărturie și că această lumină este, conform Sfântului Maxim, «lumină nenăscută și enipostatică celor vrednici», manifestată și nu apărută odată cu manifestarea. Aceasta se manifestă ca negrăită, necreată, neapropiată, ca slavă a lui Hristos, slavă a Duhului”.

Din cele de mai sus este evident că relația armonioasă nou-testamentară și paulină dintre hristologie și triadologie constituie și trăirea Părinților athoniți, după cum a exprimat-o în mod inspirat Sfântul Palama.

Rugăciunea neîncetată a athoniților „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, în acord cu sfatul Apostolului Pavel „rugați-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17), se face astfel încât Hristos să fie centrul vieții monahilor și să locuiască permanent în mințile și inimile lor, astfel încât și aceștia să aibă, asemenea lui Pavel, „mintea lui Hristos” (I Cor. 2, 16).

Această rugăciune dragă athoniților duce prin Iisus la Dumnezeu cel în Treime. Prin „Fiul lui Dumnezeu” urcăm la Tatăl, în timp ce prin „Hristos” la Duhul Sfânt, care constituie Ungerea Fiului. De altfel, „nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (I Cor. 12, 3).

Această rugăciune simplă înrâurește evlavia și gândirea tuturor athoniților. Ceea ce scrie mai jos episcopul Amfilohie despre sfântul Palama este valabil pentru toți athoniții: „S-ar putea spune că întreaga gândire a sfântului Grigorie este înrâurită din interior de rugăciunea simplă: «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă», care era respirația lui, focarul mistic al personalității și întregii sale existențe, fiind în același timp cel mai sigur interpret al nevoințelor sale pentru «nădejdea noastră comună, lumina veacului viitor și prezent», ca lumină a lui Hristos”.

Domnul Iisus Hristos este „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate” (Col. 1, 15-17).

În acest faimos pasaj hristologic se proclamă Hristos ca fiind Cel „întru care sunt toate”, „prin care toate s-au făcut” și „pentru care toate s-au făcut”.

Teologilor athoniți le este specifică trăirea și învățătura despre Hristos ca fiind Cel „pentru care toate s-au făcut” sau, după sfântul Maxim, ca fiind „scopul mai înainte gândit” al întregii creații.

În Apologia adresată de sfântul Nicodim celor care îl acuzau că a susținut că „întreaga lume rațională și sensibilă a fost făcută pentru acest scop, adică pentru Născătoarea de Dumnezeu, iar Născătoarea de Dumnezeu pentru Domnul nostru Iisus Hristos”, le răspunde aducând mărturia sfântului Grigorie Palama din cuvântul său La Teofanie: „Așadar și crearea omului la început după chipul lui Dumnezeu s-a făcut pentru a i se da posibilitatea ca odată să încapă arhetipul”.

Și încheie sfântul Nicodim: „Așadar, din cele spuse mai sus se poate concluziona că era obligatoriu să aibă loc taina Întrupării, în primul rând deoarece această taină era voia lui Dumnezeu de dinainte gândită, după cum spunem cu Grigorie al Tesalonicului, cauza primă fiind bunătatea nemărginită și fundamentală și supra-bună a lui Dumnezeu; mai curând adâncul cel mai lăuntric al bunătății părintești, după cum a spus de Dumnezeu-purtătorul Maxim; în al doilea rând pentru că acest lucru era necesar pentru toate făpturile, inteligibile și sensibile, ca început al acestora și mijloc și sfârșit, după cum s-a arătat”.

Lucrarea lui Hristos și a iconomiei este lucrare creatoare și restauratoare a întregii lumi. Astfel este trăit Hristos pe Sfântul Munte. Nu doar în iconomie ci și în teologie. Nu doar ca Răscumpărătorul dar și ca Logosul cel mai înainte de veci, cel împreună-veșnic și împreună fără de început cu Tatăl.

Voi risca o afirmație: Poate că trăirea lui Hristos doar după iconomie ar implica pericolul de a-L prezenta pe Hristos mai mult după firea Sa umană și L-ar propune ca model moral, luându-I Acestuia însușirea Sa de Pantocrator.

Continuare: Hristologia Apostolului Pavel în experiența athonită – partea a II-a

http://www.pemptousia.ro/2014/02/hristologia-apostolului-pavel-in-experienta-athonita-partea-a-ii-a/

Sursa: Vol. 6. Teologia paulină. Lucrările Simpozionului științific internațional, Sfânta Mitropolie de Veria, pp. 119-132.

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB