Cum să înfrângem puterea păcatului din viața noastră

Intrând în perioada Postului Nașterii Domnului, nevoința postului ne duce iarăși cu gândul la lupta împotriva obiceiurilor și deprinderilor noastre păcătoase. Hristos tocmai de aceea S-a născut, pentru a birui puterea păcatului și a morții din viața noastră. Astfel că a face din acest răstimp un continuu prilej pentru împlinirea tuturor poftelor și/sau îmbuibării noastre înseamnă să trecem cu vederea însuși rostul Nașterii Mântuitorului. Cel mai bine ne pregătim pentru Praznicul Nașterii Mântuitorului retrăgându-ne chiar și pentru un timp din vârtejul consumerismului acestei lumi pentru a cugeta la ceea ce este de mai mare trebuință omului, iar lucrul cel mai semnificativ cu privire la firea omului este puterea de a iubi pe celălalt. Postul este un timp al regăsirii noastre întru dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele.

În lupta împotriva deprinderilor pătimașe (care cu adevărat lucrează în noi nimicirea voinței și respingerea dragostei în schimbul a ceva „putere” care apoi pune stăpânire asupra noastră), mulți apelează la Programe de genul celor 12 Pași al Asociației Alcoolicilor Anonimi. O parte a procesului de vindecare a unei dependențe, a redării sănătății, constă în a ne confrunta cu egocentrismul nostru și în a ne preda viața lui Dumnezeu. Iată aici o rugăciune deosebită adaptată după Cartea Alcoolicilor Anonimi (The Big Blue Book):

“Mă dăruiesc Ție, Doamne – să săvârșești în mine lucrarea Ta după a Ta voie. Slobozește-mă din tirania iubirii de sine ca să săvârșesc și mai bine voia Ta. Ia de la mine toată greutatea, ca această biruință să slujească drept mărturie celor cărora le voi fi de ajutor de Puterea Ta, Dragostea Ta și de Viața Ta. Facă-se pururea în mine voia Ta!”

Pe cei ce se pregătesc pentru a se mărturisi în Postul Nașterii Domnului, îi îndemnăm să privească lucrurile cu aceeași sobrietate necesară și Programului în 12 pași [al Alcoolicilor Anonimi], în momentul confruntării cu forțele ce au înrâurire asupra sufletului și cugetelor noastre. Programele acestea conștientizează puterea de înrobire a păcatului și a voii proprii asupra vieții noastre prin înfrânarea gândurilor și doririlor noastre. Aceste programe recunosc, însă, și puterea lepădării ego-ului și supunerii față de Dumnezeu în încleștarea noastră cu păcatele și obiceiurile pătimașe. Lăsându-ne în voia cea sfântă a lui Dumnezeu izbutim să ne ridicăm din alunecările și patimile noastre. Aceasta, însă, înseamnă să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu așa cum Este El, iar nu după cum vrem noi să fie.

“Atunci când cineva își alcătuiește în minte chipul Puterii Superioare înainte de a renunța la voia proprie, Puterea este limitată (chiar și într-o oarecare măsură) de propria sa fantezie și gândire. Puterea ce reiese de aici este în mod sigur mult mai apropiată ego-ului alcoolicului – o putere ce poate fi circumscrisă de imaginația omului. Aceasta nu este Puterea Superioară din afara persoanei. Este puterea superioară dinlăuntrul persoanei. Iar diferența este crucială” (Pr. Meletios Webber, Pașii Transformării: Un preot ortodox explorează Cei doisprezece pași, p. 127).

În procesul vindecării și al biruirii puterii pe care o au asupra noastră deprinderile păcătoase, este nevoie de o mare smerenie ce se regăsește în recunoașterea existenței lui Dumnezeu și a faptului că nu noi suntem Dumnezeu. Sfântul Theodor de Petra povestește despre căderea unor călugări în încercarea lor de a se smeri tocmai datorită credinței că nevoințele lor ascetice sunt de ajuns pentru a birui păcatul din viața lor: “Unii dintre acei viețuitori ai munților și peșterilor au încetat a-și duce viețuirea creștină în duhul lui Hristos, și pentru că s-au dedat cu mare râvnă la o prea aspră nevoință, au fost adânc străpunși de sabia mândriei. Aceștia și-au pus toate nevoințele pe seama propriilor puteri, dând uitării ceea ce a spus Dumnezeu: fără Mine nu puteți face nimic (Ioan 15, 5). Din pricina topirii puterilor trupești sau a judecății lui Dumnezeu ce este mai presus de orice înțelegere, au fost dați Satanei, și rămași cu mințile rătăcite, nu și-au mai putut ține în frâu gândurile” (Jean-Claude Larchet, Terapeutica Bolilor Spirituale, p. 54).

Mândria și egoismul sunt forme de boală mentală și duhovnicească! Credința e zămislită de cugetul smerit că „eu” nu sunt Dumnezeu. Sfântul Petru Damaschin (în secolul al XII-lea) scrie într-o manieră asemănătoare despre cum lipsa de credință se naște din semeția cugetului ce ne spune că am putea învinge păcatul din viața noastră fără ajutorul lui Dumnezeu.

“Aceasta este credința despre care Domnul a spus că poate mișca munții din loc” (cf. Matei 21, 21); întemeiați în această credință, după cuvântul Apostolului (cf. Coloseni 1, 23), pornim și la lucrarea celorlalte virtuți. Din această pricină, vrăjmașul face tot ce îi stă în putință să ne scoată de la limanul liniștirii noastre și să ne ducă în ispită. Iar dacă găsește în noi oarecare lipsă de credință, ca și acea încredere – în parte sau cu totul – în puterile și judecata noastră, se folosește de aceasta pentru a ne birui și duce în robie, nenorociți cum suntem” (Filocalia Kindle 28056-68).

Credința înseamnă tăierea voii proprii și predarea cu totul în voia Lui, lăsându-L pe Dumnezeu să ne fie Domn, iar nu făcând din noi înșine Dumnezei. Pr. Meletios Webber ne aduce în atenție un anumit episod biblic pentru a vedea cât mai bine ce înseamnă a ne lăsa în voia lui Dumnezeu și a crede în El, iar nu în voia noastră: “Unul din cele mai frumoase momente din Evanghelie este acela în care Mântuitorul merge pe apă. Din corabie, Petru strigă în bezna adâncă: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă. El i-a zis: «Vino». Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: «Doamne, scapă-mă!» Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat și a zis: «Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?» (Matei 14, 28-31). La început, atunci când coboară din corabie, Petru își pune încrederea în Hristos, la fel și la sfârșit, atunci când Mântuitorul îi întinde mâna și îl prinde. Începe, însă, a se scufunda de îndată ce își dă seama ce face. Apoi îl vedem pe Sf. Apostol Petru făcând Pasul Doi: [“Momentul în care ajungem să credem că o Putere mare decât noi înșine ne poate readuce sănătatea”] (Pașii Transformării: Un Preot Ortodox Explorează Cei Doisprezece Pași, pag. 124).

Dependențele, fie că sunt față de alcool, droguri, pornografie, mâncare sau cumpărături, lucrează toate în același fel: provoacă secreția unor anumite substanțe din creier ce au un efect pozitiv asupra gândirii, stării de spirit și vieții noastre emoționale. De aceea tânjim după lucrurile de care am ajuns să fim dependenți și din această cauză nu vedem în ispite nimic respingător, ci dimpotrivă, ne atrag și mai mult, seducându-ne cu totul. Atunci când devenim dependenți față de ceva, ne cedăm voia proprie acelei porniri pătimașe, ajungând să fim înrobiți efectului său asupra corpului nostru. Acestea se regăsesc în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.” (1 Corinteni 6, 12)

Pentru unii dintre noi, procesul redobândirii sănătății, a creșterii întru deplinătate umană, a recăpătării voinței libere în stare să se opună dorințelor, presupune mai multă muncă. Postul a fost dintotdeauna prielnic deosebirii acestor demoni ai dorințelor din viața noastră și începutul eliberării de aceștia. Mărturisirea poate fi o parte a vindecării noastre din robia față de deprinderile pătimașe. Mărturisirea nu are de a face numai cu poruncile pe care le încălcăm, ci mai mult de atât, cu bolile noastre duhovnicești ce aduc vătămare legăturii cu Dumnezeu, cu familia noastră și cu însăși zidirea.

Sursa: frted.wordpress.com