Anáthema lui Venizélos și Sfântul Nectarie

Una din cele mai negre pagini din istoria Bisericii Greciei este «anáthema» dată împotriva lui Elefthérios Venizélos, pe data de 12 decembrie 1916. Astfel de cazuri de decădere erau la ordinea zilei, pentru că Biserica nu era liberă, cu toate că tocmai fusese eliberată de sub jugul turcesc. Conducătorii politici de atunci alegeau și demiteau arhiepiscopi și mitropoliți după bunul lor plac, tocmai pentru a-i transforma în unelte ușor de manevrat. Sfântul Sinod numai îi hirotonea și astfel arhiereii deveneau marionetele persoanelor politice. Desigur, între liderii religioși exista un conflict continuu, iar acest lucru convenea de minune statului, care urmărea să țină Biserica dezbinată, cu scopul de a-i diminua puterea.

Elefthérios Venizélos

De la acest tip de comportament de amestecare în treburile Bisericii nu a făcut excepție nici Elefthérios Venizélos, vestitul om politic, binefăcătorul patriei și victima nerecunoștinței noastre, care ne caracterizează ca și națiune [1].

Această experiență amară a amestecării statului în treburile Bisericii, alegerile necanonice de arhiepiscopi și mitropoliți, precum și cruda realitate bisericească orchestrată de politicieni se potrivește de minune acelei zicale: «joacă cum îți cânt eu». Ierarhii din acea perioadă pot fi asemănați cu acei cățeluși de rasă pe care aristocrații îi scot la plimbare prin saloanele luxoase sau pe drumuri și a căror curea de la gât simbolizează faptul că reprezintă proprietatea cuiva. Trebuiau să treacă mai mult de 170 de ani pentru a asista la prima alegere liberă de arhiepiscop, alegere asigurată prin votarea noului Statut (1977) de către dinamicul și experimentatul arhiepiscop Serafim.

În ceea ce privește Biserica Cretei, un pas important spre eliberarea Bisericii de sub controlul statului l-a reprezentat excluderea Consilierului guvernamental din componența Sinodului Bisericii (1996).

Toate acestea le scriu ca o introducere, tocmai pentru a vă descrie pe scurt contextul în care funcționa Biserica în acea perioadă. Desigur, acest lucru nu o scutește de orice responsabilitate, întrucât nu putem pune vina numai pe seama politicienilor care «pontau» sau investeau în ambițiile personale ale clericilor. În aceste condiții întunecate s-a produs «anatematizarea» lui Elefthérios Venizélos, gest care a deschis și alte răni greu de vindecat în trupul Bisericii.

Sfântul Nectarie – icoană pictată de Ioan Popa

Din surse încă neelucidate, începuse să circule încă o calomnie la adresa sfântului Nectarie, sfântul secolului nostru, conform căreia acesta ar fi participat la actul de anatemizare. Dumnezeu știe care minte bolnavă a putut debita o asemenea falsă ipoteză. Cercetând zilele trecute cartea lui Sofoklís Dimitrakópoulos, Biografia istorică a Sfântului Nectarie (cea mai bună carte scrisă vreodată despre sfântul Nectarie), am găsit la nota 6 de la paginile 267-268 câteva lucruri referitoare la anatemă. Consider deci că ar fi bine ca, după această scurtă introducere, să fac cunoscut publicului cititor cele scrise de Dimitrakópoulos despre acest subiect [2]. Mai întâi însă, trebuie să semnalăm aici faptul că primul biograf al sfântului a fost monahul aghiorit originar din Creta, Avimeleh Bonákis, care de altfel îl și cunoștea personal. De asemenea, printre mulții biografi care au făcut cunoscută viața sfântului se numără și veșnicul întru pomenire Títos Mathaiákis, mitropolit de Paramythía, originar din Creta.

Iată deci ce scrie Dimitrakópoulos: «Circulă o știre falsă, conform căreia sfântul Nectarie ar fi participat la actul de anatematizare a lui Elefthérios Venizélos, de pe data de 12 decembrie 1916. Din cercetările făcute de mine în paginile a trei izvoare: “Cartea Actelor Tribunalului Bisericesc Suprem pe anul 1917”, aflată în arhiva Sfântului Sinod, actele Arhivei Ministerului Religiilor (atât cât mi-a fost permis să cercetez) și presa din acea vreme, pot spune că această știre este absolut falsă și nefondată. La aceeași concluzie au ajuns și cercetările mai vechi făcute de arhimandritul Andréas Nanákis, profesor la Universitatea din Tesalonic, Charídimos Polychronídis, vechi și distins membru al Partidului Liberal, și Geórgios Papadákis, fost director la Academia Teologică din Atena. Cercetările arată că Nectarie, mitropolit de Pentápolis, nu se numără printre episcopii care au fost denunțați de către stat (actul 1735/17.07.1917 al Ministerului Religiilor) la Tribunalul Bisericesc Suprem, format în baza Decretului din 11 iulie 1917, cu scopul de a-i judeca pe arhiereii care au comis această gravă nelegiuire la adresa lui Venizélos [3]. Teoria că au fost judecați numai arhiereii care aveau episcopie nu are nici un temei, întrucât printre arhiereii care au fost duși în fața Tribunalului se număra și Neófytos de Troáda, episcopul vicar al Patriarhiei Ecumenice (ședința XIII/18.02.1917, p. 79)».

Pe scurt, putem relata și următoarele aspecte:

a) Conform Actelor Sfântului Sinod (întrunit în ședința extraordinară din 30.11.1916), participarea Bisericii la “anatemă” a fost hotărâtă abia cu o zi înainte, când «președintele a declarat că va convoca sfințitul cler, pentru a-l îndemna să participe la anatemă». Iată ce scrie referitor la acest lucru unul din cei mai cunoscuți oameni ai Bisericii din acea vreme, Polýkarpos Synodikós, viitorul mitropolit de Górtyna și Megaloúpolis, iar apoi mitropolit de Messinía: «Guvernul de atunci condus de S. Lámpros, recomanda să nu fie anatemizat Venizélos. În paralel, s-a oferit să-i ajute pe conducătorii bisericești. De cealaltă parte, mitropolitul Theóklitos a promis Guvernului că nu va arunca anatema, însă, în aceeași seară, temându-se de mitropolitul de Lárissa, Arsenie, care avea influență pe lângă persoane sus puse și care insista să fie anatemizat Venizélos, s-a dus la Areopag, unde a aruncat piatra Anatemei împotriva lui Venizélos» [4].

Prin urmare, era aproape imposibil ca sfântul Nectarie să fie înștiințat la timp să vină. De altfel, prezența a încă unui ierarh, care, în afara faptului că nu aparținea Bisericii Greciei, nici nu era simpatizat de Theóklitos, nu era necesară și nici nu aducea ceva în plus.

b) Portul Pireu fusese închis începând cu data de 25 noiembrie, de către Forțele Aliate pro-venizeliste. Numai câtorva bărci de pescuit le era permis să tragă la țărm. În plus, sfântul Nectarie, care și așa era destul de bolnav, nu ar fi riscat să se aventureze, pe timp de iarnă, într-o călătorie atât de îndepărtată. În orice caz, există o mărturie conform căreia, pe durata închiderii portului Pireu, sfântul se afla în Eghina (vezi p. 265 din cartea lui Dimitrakópoulos).

c) Mai târziu, în ianuarie 1918, locțiitorul tronului mitropolitan al Atenei și președintele noului Sfânt Sinod (ales de Venizélos), nu i-ar fi permis sfântului Nectarie să hirotesească un preot în Eghina (p. 266).

d) Pe 2 martie 1918, la scurt timp după condamnarea ierahilor pentru participarea la anatemă, pe când Tribunalul Bisericesc se afla încă în ședință (ultima de altfel, de pe 10.07.1919), sfântul Nectarie nu ar fi avut curajul să ceară Sfântului Sinod recunoașterea mănăstirii sale.

e) Patriarhul Melétios Metaxákis, susținător înfocat al lui Venizélos și originar din Creta, nu l-a persecutat pe sfânt, deși putea s-o facă folosindu-se mai ales de calomniile lui Keroús (vezi pp. 279-282). Nici nu a avut vreo problemă în a sluji la mănăstirea sa, care însă nu fusese recunoscută.

f) Nectarie a fost recunoscut ca sfânt chiar în timpul arhipăstoririi lui Athinagóras, care pe atunci, conform mărturiei sale [5], era diaconul și ucenicul lui Melétios.

g) Chrisótomos Papadópoulos, prietenul lui Melétios Metaxákis și susținător al lui Venizélos, care, în noiembrie 1916, a fost dus – din cauza convingerilor sale politice – în fața procurorului pentru a fi judecat pe motiv de «înaltă trădare» [6], nu ar fi scris acel elogiu adresat sfântului în revista «Pántainos» din noiembrie 1920, într-un moment când conflictele din interiorul statului atinseseră apogeul. Și nici nu ne-ar fi oferit sau, cel puțin, ar fi evitat să ne ofere informația conform căreia, de când poposise în Eghina, sfântul nu a părăsit această insulă. Sau poate că a scris acest lucru pentru a dezminți alte zvonuri false care fuseseră lansate în acea vreme.

h) Contractul pentru casa din Pireu, semnat de sfântul Nectarie în numele mănăstirii, a fost făcut în Eghina.

i) Atunci când mănăstirea avea probleme de recunoaștere, iar sfântul era atacat de către mitropolitul Theóklitos, el nu s-a deplasat în Atena pentru a încerca să găsească soluții.

j) Compatrioții cretani ai lui Elefthérios Venizélos sunt printre primii care l-au cinstit pe Nectarie ca sfânt.

Note:

[1] Noi, grecii, abia post mortem îi fericim și îi cinstim pe cei care merită cu adevărat acest lucru, pe când în timpul vieții lor îi vânăm cu frenezie și nu ne lăsăm până nu îi exterminăm, pentru că nu suportăm să vedem diferența dintre înălțimea cugetului lor și josnicia, micimea și ticăloșia noastră.

[2] Noi, cretanii, avem o sensiblitate aparte pentru cretanul nostru, Venizélos, atât datorită însemnătății sale politice, cât și nenumăratelor acte mărețe pe care le-a înfăptuit pentru Grecia. În același timp, însă, nutrim o iubire deosebită și pentru sfântul Nectarie. Ca dovadă a acestui fapt stau nenumăratele biserici închinate acestui sfânt, în frunte cu catedrala de la Chaniá, renumită pentru minunile petrecute în ea, și cu frumoasa catedrală de la Moíres. În Mitropolia de Górtyna există în total 19 biserici care poartă numele sfântului Nectarie, dintre care cele mai multe au fost construite de preoți și credincioși evlavioși, a căror iubire deosebită pentru sfântul Nectarie a fost intens lăudată de către ÎPS Timótheos, pe atunci mitropolit de Górtyna, iar în prezent Arhiepiscop al Cretei. Cu ocazia aceasta, merită menționat aici faptul că, la mănăstirea Sfânta Treime din Eghina, prima stareță numită de însuși sfântul Nectarie, care a condus mănăstirea între anii 1904-1923, a fost monahia cretană Xéni (Chysánthi) Stronghyloú, renumita poetă oarbă, care este considerată sfântă și ale cărei moaște răspândesc o mireasmă frumos mirositoare. O altă stareță din Creta care s-a aflat la egumenia mănăstirii (1931-1950) a fost și monahia Kassianí (Ekateríni) Papadáki.

De asemenea, trebuie amintit faptul că la această mănăstire a slujit timp de mulți ani și arhimandritul Timótheos Kalamperídis (1952-1989), monah al mănăstirii Agkaráthou, care a donat mănăstirii o părticică din moaștele sfântului, un mare fragment din sicriu și două epitrahile ale sfântului. Acesta a fost martorul multor minuni și unul dintre principalii donatori ai preafrumoasei biserici construite în cinstea sfântului, chiar lângă mănăstire.

Sfântul Nectarie, înainte să fie îndepărtat pe nedrept din Cairo, acolo unde îndeplinea funcția de consilier patriarhal, l-a cunoscut pe Ambrozie Sfakianákis, episcop de Ierá și Siteía, pe atunci arhimandrit și paroh la biserica din Vegha (un oraș situat la jumătatea distanței dintre Alexandria și Cairo). Ceilalți consilieri patriarhali l-au folosit pe acest Ambrozie pentru a-l lovi pe sfântul Nectarie, pe atunci mitropolit de Pentápolis. Mai exact, l-au trimis să predice în Cairo, fără a cere permisiunea sfântului. Într-o epistolă de-a sa (20 noiembrie 1889) către Ghermanós, mitropolit de Thebaida, Ambrozie menționa că face «ascultare fiască […] și de ce s-a supărat episcopul de Pentápolis? Oare nu cunoștea planurile diplomatice ale mai marilor mei?». Ambrozie însă îl cinstea pe sfântul Nectarie, dovadă stă faptul că în anul 1907 apare ca abonat la cartea sfântului «Engolpion preoțesc» (vezi Biografia lui Sofoklís Dimitrakópoulos, p. 87, notele 29 și 30).

[3] Vezi și Vasíleios Atésis, mitropolit de Límnos, Επίτομος Επισκοπική Ιστορία της Εκκλησίας της Ελλάδος από του 1833 μέχρι σήμερον (Scurt istoric al Bisericii Greciei din 1833 până astăzi), vol. II, Atena 1953, pp. 6-7 și 22-24; Arhim. Theóklitos Strágka, Εκκλησίας Ελλάδος Ιστορία εκ πηγών αψευδών (Istoria Bisericii Greciei din izvoare credibile), vol. II, Atena 1970, pp. 722-725.

[4] Εκκλησιαστικά Απομνημονεύματα (Memorii Bisericești), Atena 1960, p. 89.

[5] Scrisoarea către Ierónimos, arhiepiscopul Atenei, din data de 17 iunie 1968, aflată în Arhiva Sfântului Sinod, Arhiepiscopia Atenei, dosarul 1,35.

[6] Vezi ziarul Athenai, nr. VII din 8.11.1916.