Misterul longevității Bizanțului și al sfârșitului său

12 October 2013

romania

Bizanțul (Imperiul Noii Rome, adică Romanía) rămâne unul din cele mai controversate subiecte ale istoriei mondiale. Longevitatea sa pare a fi un mister de nedezlegat, ca de altfel și cauza căderii sale. Dificultatea de a întreprinde o analiză cât mai concisă nu este numai «obiectivă», ci face trimitere și la propriul nostru «subiectivism»: la pretențiile noastre de autoconservare, care funcționează ca instinct de promovare a propriului nostru mod de abordare.

Dacă aș fi, să spunem, un istoric academic, mi-ar fi foarte ușor să accentuez acele elemente care duc la concluzia că valorile noastre contemporane nu sunt autentice. Să vă dau un exemplu mai palpabil: cât de ușor pot, în calitate de democrat, să afirm că, pentru vremurile acestea în care trăim, poate că monarhia militară ar fi fost un regim mai bun decât democrația și să relativizez astfel această formă de guvernământ atât de vitală pentru noi? Sau cât de ușor aș putea, în calitate de «neo-liberal», să imputez toate elementele negative ale Bizanțului etatismului său, ignorând faptul că, fără etatism, nu ar fi existat Imperiul Roman? Sau, dacă aș fi adept al «statului social», cât de ușor mi-ar fi să-i învinovățesc pe feudarhi pentru prăbușirea Bizanțului? În fine, dacă aș fi adept al «elino-creștinimului», cât de ușor mi-ar fi să-i scot vinovați pe «străini» de tot ce se petrece în țara noastră?

Imaginea pe care ți-o formezi despre «celălalt» nu poate depăși niciodată ceea ce tu însuți ești. Decât numai dacă ceea ce ești tu însuți are ca punct de reper recunoașterea «celuilalt» – prototip care se află la antipozii civilizației noastre moderne. Trăind însă în epoca relativismului post-modernist, mai putem oare să realizăm că alergia noastră «firească» vis-a-vis de «marile povestiri» nu este atât de normală?

Poziția tradiției moderne este clară: aceasta merge pe linia lui Gibbon referitoare la «decăderea și prăbușirea Imperiului Roman». Generalizează totul și apoi, pe fundamentul acestei generalizări, construiește «substanța» civilizației bizantine: obscurantism spiritual și despotism răsăritean. Pornind de la aceleași premise, explică de altfel și întemeierea statului neogrec la antipozii moderni ai acelei civilizații «de trei ori barbare». Acum însă că procesul de «occidentalizare» a Greciei a luat sfârșit, în mod paradoxal obiecțiile se înmulțesc. Evaluările noastre, mai reținute dar și mai minuțioase, scot la suprafață acea «conștientizare smerită a contradicției dintre credință și incertitudine» care caracteriza lumea bizantină, conform teoriilor cunoscutului bizantinolog britanic, Steven Ranciman. Este vorba despre acea contradicție care a făcut Occidentul creștin să considere «nesincere» aspirațiile bizantinilor de a înfăptui idealul creștin și «pretextuală» invocarea de către aceștia a slăbiciunii (păcătoșeniei) umane. În convingerea bizantinilor referitoare la caracterul tragic și slab al chestiunilor umane, teoria preconcepută a nemilosului modernism nu vede altceva decât semnele unei concepții negativiste specific răsăritene, care încearcă să ia apărarea unui despotism sanctificat mult peste măsură.

Teoria lui Gibbon pornește de la premisa că bizantinii au moștenit de la romani o superputere, de dimensiuni impresionante comparativ cu cea a barbarilor, ale căror mijloace erau primitive și neînsemnate. Elementul «superputerii» este secretul longevității acestei moșteniri, în timp ce cucerirea Bizanțului de către neînsemnații barbari reprezintă «rodul» jalnicei moșteniri  venită pe filiera «graeculus» (grecilor) – quod erat demonstrandum.

Această antilogie din teoria lui Gibbon pornește de la combaterea mitului referitor la «superputerea moștenită»: «Particularitatea cazului bizantin rezultă din combinația a trei elemente: primul constă în faptul că Bizanțul s-a confruntat, de-a lungul istoriei sale, cu cel puțin un popor mai puternic decât el; al doilea: cu toate acestea, Bizanțul a fost cea mai mare putere protagonistă din istoria civilizației apusene; al treilea: a reușit să-și extindă ramurile civilizației în multe regiuni necivilizate sau semi-barbare, fapt ale cărui efecte continuă să influențeze și astăzi tradițiile culturale ale unei însemnate părți din continentul euro-asiatic» [Charálambos Papasotiríou, Η βυζαντινή υψηλή στρατηγική, (Înalta strategie bizantină), p. 292, Atena 1999].

Capacitatea statului bizantin de a-și păstra pentru un timp îndelungat superioritatea militară față de inamicii săi externi era asigurată de o înaltă strategie, constând într-o politică echilibrată, care știa când să-și extindă teritoriile și când să se mulțumească cu ce are, cu cine să se alieze și când să se potolească. Cu alte cuvinte, alterna o insistență strategică fermă asupra unui anumit nucleu de valori universale cu o flexibilitate remarcabilă la nivelul tacticii.

Axul central al politicii sale era credința în sobornicitatea valorilor civilizației creștin-ortodoxe și a misiunii statului roman, care era responsabil cu păstrarea și răspândirea civilizației sale. Era considerat de la sine înțeles faptul că împăratul romanilor, în virtutea înaltei sale misiuni ecumenice, era văzut drept sursa legală a oricărei puteri din lume. Așezându-l la cârma întregii lumi, înalta strategie bizantină promova astfel un regim de legalitate internațională, având în centru Constantinopolul. Este acel «commonwealth bizantin» despre care vorbește D. Obolensky (D. Obolensky, The Byzantine Commonwealth: Eastern Europe 500-1500, London – New York 1971). Continuitatea «commonwealth-ului bizantin» chiar și după prăbușirea statului bizantin denotă legătura sa puternică cu valorile civilizației.

La baza înaltei strategii bizantine se afla o societate bine dezvoltată, capabilă să-și dea consimțământul pentru mobilizarea tuturor resurselor sale disponibile și punerea lor în slujba strategiei imperiului. Promotorul său nu era o anumită «rezervă de putere moștenită», ci patriotismul bizantin, care mobiliza întreaga suflare bizantină oridecâteori era nevoie [spre exemplu, cu ocazia atacului perșilor și arabilor din timpul domniei împăratului Irákleios și păstoririi patriarhului Sérghios (610-638)].

Apogeul societății bizantine, care a fost atins în timpul dinastiei macedoniene, este unul din aspectele principale ale patriotismului bizantin și, așa cum afirmă Sir Edwin Pears, are la bază sistemul comunitar grecesc, asociat cu creștinismul și dreptul roman: «Organizarea conducerii imperiului era bazată pe fundamentul solid al sistemului administrativ roman și al sistemului grecesc de auto-administrare la nivel de comunitate. De la alegerea Bizanțului ca și capitală de către Constantin cel Mare și până în 1057, mecanismul de conducere a funcționat destul de bine. De-a lungul timpului a suferit puține modificări forțate. Oamenii aveau siguranța vieții și a averii lor. Justiția era împărțită în mod egal, în baza unei legislații care, deși fusese împrumutată de la Roma, se dezvoltase în Constantinopol. Este vorba despre cel mai complet sistem de justiție inventat vreodată de mintea omenească, sistem care a fost copiat și adoptat imediat de Europa contemporană și care stă la baza tuturor legislațiilor din întreaga lume civilizată. Astfel, Noua Romă nu numai că a dăruit lumii un sistem de legi mult mai dezvoltat decât cel al vechii Rome, ci a constituit și leagănul în care s-a dezvoltat și format religia creștină. Creștinismul și dreptul erau instituțiile care legau diversele departamente ale imperiului. Exista însă, cel puțin în segmentul european al imperiului, un duh care îi făcea autarhici pe locuitorii orașelor și ai provinciilor și, în mare măsură, independenți de conducerea centrală. Din moment ce erau protejate de inamicii din afară, comunitățile nu avea nevoie de altă formă de apărare. Doreau numai să fie lăsate să facă comerț și să-și cultive pământurile, fără să fie stânjenite în vreun fel de către conducere. În general, această dorință se transforma în realitate. Sub influența Ortodoxiei, a Dreptului Roman și a individualismului elen – așa cum se reflectă el în sistemul de auto-administrare a comunităților – se înregistrase un progres remarcabil, care de foarte puține ori fusese întrerupt. Niciodată în Europa nu a existat un alt sistem de conducere care să asigure pe un termen atât de lung atâtea avantaje pentru cetățenii săi» [Edwin Pears, The fall of Constantinople (trad. în gr. Η άλωση της Κωνσταντινούπολης, ed. Stohastís, Atena 2003, pp. 23-26)].

Această analiză referitoare la modul în care controlul puterii depindea în exclusivitate de buna funcționare a diverselor aspecte ale înaltei strategii (strategie militară și economică, legalitate internațională și diplomație), oferă o interpretare pragmatică atât chestiunilor referitoare la longevitatea Bizanțului, cât și celor referitoare la decăderea și prăbușirea sa. De altfel, termenul «decădere bizantină» explică într-un fel epuizarea «patriotismului bizantin», cel care fusese adevăratul promotor al puterii bizantine.

Într-adevăr, principalii factori care au provocat ruptura în cadrul legăturii strânse dintre patriotism și înalta strategie au fost trei: primul a fost supraexpansiunea strategică, adică suprasolicitarea resurselor disponibile pentru apărarea teritoriilor și exploatarea lor mult peste măsura și posibilitățile societății. Exemplu: nenumăratele lucrări de fortificație inițiate de Iustinian și încercările sale disperate de a păstra cu orice preț Italia.

Al doilea factor a fost inevitabila apariție a unei alte forțe militare, mult mai puternică din punct de vedere economic și având un sistem de legalitate internă cel puțin la fel de eficient ca cel bizantin. Este cazul Islamului în Răsărit și al puterii franco-latine în Apus.

Al treilea factor a fost reprezentat de conflictele interioare dintre conducerea centrală și tendințele dezbinatoare și centrifuge ale anumitor grupuri formate din clasa celor Puternici. Problema care se punea acum era următoarea: dacă resursele disponibile trebuiau puse în slujba strategiei imperiului sau trebuiau folosite pentru neutralizarea grupurilor celor Puternici (era vorba despre marii proprietari de pământ și de birocrații centrali și regionali).

Demn de semnalat este faptul că grupul bizantin al celor Puternici seamănă mai puțin cu clasicii feudarhi-cavaleri apuseni și mai mult cu vechiul tip de tiran, care credea că întregul oraș este casa sa. Acest lucru poate fi văzut în «Evul Mediu» bizantin, care începe cu Aléxios Komninós. Pentru eroul din Alexiáda (un «cavaler» romiós), Imperiul este casa sa. Aceeași mentalitate era împărtășită de orice Puternic, mai ales după strategia războiului prelungit împotriva Islamului. Nevoia reglării relațiilor dintre partidul celor Puternici și cel mai Puternic, adică Împăratul, după modelul corporatismului dezvoltat în Apus, se pare că nu s-a manifestat și în Bizanțul târziu.

În locul unui despotism ierarhizat și funcțional, societatea bizantină decăzută a optat pentru un regim care semăna cu vechiul sistem tiranic: «În acest punct, diferența dintre Evul Mediu elen și Evul Mediu apusean este una radicală. Conducerea bizantină era unitară, avându-și reședința în “palatul sfânt”. Fiecare individ, indiferent de poziția sa socială și de importanța sa, se putea înfățișa în fața împăratului pentru a-i cere dreptate sau iertare. Cinnamus, un istoric care a trăit în secolul XII, comentând sistemul ierarhic al cruciaților, nu ezită să-și exprime uimirea în încercarea sa de a înțelege cum se face că fiecare este stăpân peste altul și, în același timp, supus altuia. Mai exact, se întreabă cum de un duce este stăpân peste conte, dar supus regelui, care, la rândul său, este stăpân peste duce, dar supus împăratului» [P. Drakópoulos, Κείμενα με σπασμένη ενότητα].

Ierarhizarea indivizilor liberi a fost dintotdeauna de neconceput pentru cultura grecească, adeptă a egalității. În contrast cu modelul apusean al ierarhizării echilibrate, unde monarhul era responsabil cu menținerea echilibrului și liniștei în cadrul statului, sistemul bizantin al egalității (conform căruia toți sunt egali în fața împăratului) nu lăsa loc pentru încorporarea legală a celor Puternici (care reprezentau însă o realitate de netăgăduit). Această concepție a egalității transforma însă clasa celor Puternici într-un partid de inamici declarați ai Împăratului. Parazitismul acestora, care deveniseră un fel de «vampiri ai societății», se hrănea din unitatea și coeziunea socială.

Punerea decăderii și prăbușirii Bizanțului pe seama interacțiunii dintre acești trei factori (supraexpansiunea strategică, anularea monopolului universalității și parazitismul social al celor Puternici) este, în mod clar, o propunere ermineutică mai plauzibilă decât teoria lui Gibbon, conform căreia o bogată moștenire culturală a căzut în mâinile unor epigoni corupți. Într-adevăr, analiza istorică dovedește veridicitatea acestor trei factori: supraexpansiunea strategică a fost, într-adevăr, comisă, pe scena istorică apăruseră noi forțe militare și «paraziții» bizantini puseseră mâna pe putere începând cu secolul XI. În consecință, o analiză completă trebuie să conțină toate cele trei aspecte: dacă putea evita Bizanțul eroarea supraexpansiunii, ostilitatea civilizației islamice și franco-latine și eroziunea interioară provocată de partidul celor Puternici.

Cu primul aspect (eroarea supraexpansiunii strategice) nu merită să ne ocupăm. Astfel de erori «fac parte din program» și au dezavantajul că sunt conștientizate abia după ce s-au produs. Problema care se pune e următoarea: dacă exista altă variantă, cine a propus-o și ce posibilități avea de a fi pusă în aplicare (în cadrul sistemului despotic al imperiului).

Al doilea aspect trebuie, cu siguranță, analizat în profunzime, însă fără a cădea în capcana ipotezelor de genul: cum puteau fi evitate astfel de evenimente cosmo-istorice precum apariția civilizației islamice sau franco-latine. Trebuie considerat de la sine înțeles faptul că, din moment ce Bizanțul a încetat a mai reprezenta singura mare civilizație la nivel mondial, căderea sa era inevitabilă, nu atât din cauza puterii islamice, cât mai ales din cauza celei apusene. După ce și-a alipit cele mai bogate provincii răsăritene, Imperiul arab a fost, pentru mai mult de un secol și jumătate, mai puternic decât Bizanțul nu numai din punct de vedere militar, ci și economic. Ascensiunea arabă însă nu a fost însoțită de o schimbare în ceea ce privește modul de producere, schimbare care ar fi răsturnat cu totul raporturile de putere economică. Bizanțul, readaptându-și înalta strategie la cerințele unui război de apărare prelungit, a reușit să mai taie din elanul islamic. Și astfel, încet-încet a echilibrat raportul de forțe, având chiar un mic avantaj de partea sa, suficient cât să-i permită să mențină pacea în regiune. Lucrurile însă nu au stat la fel și în cazul celei de-a doua mari puteri care a apărut în Apus, a cărei superioritate s-a făcut simțită imediat, mai ales în domeniul economiei și al tehnologiei, prevestind astfel sfârșitul hegemoniei bizantine. Întrebările: «când avea să cadă Bizanțul și în ce condiții?» este oarecum lipsită de relevanță la nivelul la care vorbim. Singurul lucru care merită discutat este în ce măsură Bizanțul putea declanșa începutul Renașterii, înaintea Apusului…

Întrucât însă lucrurile au stat altfel, important nu e să ne întrebăm cum putea Bizanțul să împiedice procesul de contestare a universalității sale de către altă forță din Răsărit sau Apus, ci dacă și cum a contribuit el la nașterea acestor două noi forme de civilizație.

Al treilea aspect – parazitismul celor Puternici – este foarte important în economia analizei noastre, nu atât din perspectiva căderii propriu-zise a imperiului bizantin (de altfel, nimic nu este nemuritor în această lume trecătoare), ci mai ales în ceea ce privește modul căderii, fiindcă are de-a face în mod direct cu înrobirea noastră de către turci. În primul rând, acest aspect are un rol determinant, apărând ca o problemă de ordin intern, menită să tulbure clipele de repaus pe care statul și le îngăduia pe frontul extern. Acest lucru denotă caracterul său independent de «atacurile barbare», făcând trimitere la conflictele din interiorul societății bizantine.

Un rol decisiv în impunerea acestui organism parazit a fost prăbușirea imperiului din secolul XI, prăbușire care s-a petrecut brusc și fără mijlocirea vreunei cauze externe, chiar în momentul în care Bizanțul cunoscuse apogeul. Împăratul Vasílios II învinsese toți dușmanii din afară, inaugurând astfel o perioadă de liniște și siguranță fără precedent. Imediat după moartea sa, însă, în cercurile de sus s-a instalat concepția că, întrucât fuseseră nimiciți inamicii externi, cheltuielile necesitate de apărarea statului erau de prisos. Desigur, nu a fost vorba despre o simplă teorie. Vasílios, pentru a atinge țelurile militare ale statului, exercitase o mare presiune asupra clasei celor Puternici, îndeosebi asupra marilor proprietari de pământ din Asia Mică. După moartea sa, înalții funcționari ai capitalei, dimpreună cu marii proprietari de pământ din segmentul european al statului, temându-se de eventualele represalii ale marilor proprietari de pământ din Asia Mică, și-au fixat drept obiectiv slăbirea puterii militare a acestora, care reprezenta de altfel și sursa puterii lor. Forța grupului celor Puternici din Asia Mică reprezenta efectul strategiei inaugurate de Bizanț în lupta sa pentru îndepărtarea pericolului arab. Instrumentul de bază al acelei strategii erau «armatele tematice», conduse de familii militare locale (temele erau mari regiuni geografice). Așadar au considerat că cea mai bună soluție ar fi desființarea armatelor tematice, sub pretextul – aparent plauzibil – că, din moment ce nu mai există pericole din afară, această armată nu-și mai are rostul:

«Războaiele și pericolele externe au fost neutralizate. Inamicii au făcut pace, iar popoarele din jur s-au împăcat. În statul roman domnește o stare de liniște și pace. Nimic nu ne mai distrage atenția. Cu ajutorul Domnului, ne vom concentra interesele asupra reformei statului» – declara în anul 1047 împăratul Konstantínos IX, cel numit Monomáhul. Iată ce scrie și Mihaíl Psellós: «Banii adunați pentru cheltuielile militare au fost redirecționați fără nici o logică spre folosul altora, fapt care a stârnit un mulțime de proteste […]. Unii susțineau că Vasílios II și-ar fi umplut vistieriile cu bogății». A fost slăbit așadar sistemul de apărare a imperiului și au fost secătuite conturile publice.

Când au sosit turcii în Asia Mică, nu exista nici armată și nici fonduri la dispoziția statului. De asemenea, nu exista o conducere de stat demnă de încredere și capabilă să mobilizeze societatea. Existau numai «câțiva bărbați slăbiți de sărăcie și lipsuri», înarmați cu «seceri și alte unelte de vânătoare». De aceea, cucerirea regiunii Anatolía a părut un simplu galop de sănătate al turcilor. După înfrângerea de la Matzikért (1071), suferită de împăratul Romanós Dioghénis, care avea o gloată jalnică de țărani pe post de soldați și niște conspiratori și trădători josnici pe post de comandanți, grecii au conștientizat faptul că cauzele prăbușirii Bizanțului au fost interne. Nu le-a mai rămas decât să repete, ca pe un stereotip, acel diagnostic dat în cadrul sinodului de la Antiohia, care se ținuse cu cinci secole în urmă: «Romanía s-a prăpădit din cauza păcatelor noastre».

Deja din secolul VII, când a fost cucerită Palestina (638) și Egiptul (640) de către arabi, se pusese problema vulnerabilității imperiului bizantin. Iată ce scrie în acest sens K. Paparrigópoulos: «Acest rege (Irákleios 610-641), înainte să plece din Siria, a convocat o mare întrunire la Antiohia, pentru a discuta de unde provin acele izbânde răsunătoare ale arabilor, în condițiile în care aceștia erau cu mult inferiori creștinilor și ca număr, și ca știință militară, și ca armament sau provizii de război. La un moment dat, un bătrân din cei ce erau prezenți s-a ridicat și a zis că victoriile arabilor nu se datorează decât mâniei lui Dumnezeu pornită asupra creștinilor, din cauza păcatelor lor. Atunci însuși împăratul a mărturisit că, într-adevăr, așa este…» [K. Paparrigópoulos, Ιστορία του Ελληνικού Έθνους, cartea IX, p. 303, ed. Galaxía, Atena 1969].

Între anii 1025-1081, dimensiunile prăbușirii au depășit orice posibilitate de redresare. Cu toate acestea, Bizanțul a fost ținut în viață încă patru secole, lucru care denotă vitalitatea fundamentului său social și cultural. Numai statul se prăbușise. Societatea a supraviețuit datorită resurselor sale vii.

Pornind de la acest fenomen, care constă în slăbirea vigilenței colective față de pericolele din afară, putem să afirmăm că, în istoria bizantină, a existat un anumit «sindrom», o «lege» nescrisă, în virtutea căreia clasa aristocrației grecești s-a transformat într-un «vampir social». Este vorba de un sindrom sinucigaș pentru societatea bizantină, pentru că, într-un final, a provocat moartea purtătorului său, din al cărui sânge s-a hrănit «parazitul». Existența acestei legi-sindrom oferă încă o explicație pentru devotamentul insistent – care nouă astăzi ni se pare și ciudat – al societății bizantine față de instituția împăratului.

Pentru a pricepe toate acestea, trebuie să avem în vedere fundamentul antropologic al imperiului bizantin, astfel încât să reușim să-i înțelegem modul de funcționare și să analizăm care este aportul Bizanțului la nașterea și dezvoltarea civilizațiilor sale rivale.

Sursa: Theódoros I. Ziákas, Αυτοείδωλον εγενόμην…, cap. «De ce a căzut bizanțul?», ed. Armós, Atena 2005.

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB