Biblia pentru copii – Crearea Evei
17 March 2013
Crearea Evei
Ştii care a fost cel mai important eveniment la facerea lumii? Da, ai înţeles bine! Crearea omului, crearea lui Adam. Acesta se deosebea de toate făpturile lui Dumnezeu, era diferit. Îţi aminteşti? Numai el lăcrima. Nici un alt animal, nici pasăre, nici insectă. Lăcrima pentru darul vieţii, darul pe care i‑l dăruise Dumnezeu. Şi‑a plecat capul şi I‑a spus „mulţumesc”, L‑a slavoslovit pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu a fost mulţumit de Adam. Ei, cum să nu fie mulţumit?
– Ţie ţi se cuvine Raiul! îi spune. Eşti făcut pentru Rai, să‑ţi aminteşti aceasta!
Şi îndată îl ia de mână şi‑l duce să‑l facă cetăţean al Raiului.
Adam şi‑a pierdut graiul când s‑a aflat în Rai. O, ce izvoare! Ce ape curgătoare! Ce pajişti! Ce lacuri! Pe maluri zeci de broscuţe se întrec la înot. Îşi unesc cântecul cu cel al greierilor şi cu ciripitul păsărilor, cu zumzăitul albinelor şi al celorlalte insecte care se plimbă printre flori ca să le spună „Bună ziua!”.
– Zzzz! Bună ziua! Bună ziua!
Numai când spune fluturele „Bună ziua” nu se aude. Este puţintel ruşinos fluturele. Mai mult decât atât, se teme să nu îi deranjeze pe trecători şi pe vecini. Se apleacă la urechiuşele lor, la urechiuşele florilor şi le spune în taină, în şoaptă:
– Bună ziua! Bună ziua! Spune încet ca numai ele să‑l audă.
Şi florile? A, florile! Îşi deschid inimioarele lor ca nişte ceşcuţe şi îi servesc pe fluture şi pe albină cu nectarul lor. Fiecare floare cu nectarul ei, cu dulceaţa şi cu aroma ei proprie.
Adam se aşează pe iarbă şi le urmăreşte. Câte flori! Câte culori! Şi animalele, care trec liniştite prin faţa lui, fiecare cu înfăţişarea ei! Nici una nu seamănă cu cealaltă.
Dumnezeu îi spune lui Adam să le pună nume, să devină naşul lor. Să le dea nume pe măsură ce trec prin faţa lui. Fiecare cu perechea lui, câinele cu căţeluşa, pisoiul cu pisica, lupul cu lupoaica, fără să spună unui animal ce nume dă celorlalte.
Adam se scarpină în cap, se gândeşte. Este prima treabă pe care i‑o dă Dumnezeu. Este pentru prima dată când trebuie să se gândească. Să‑i spună aşa? Să‑i spună altfel? În cele din urmă alege un nume care se potriveşte cu însuşirile fiecărui animal şi ale fiecărei perechi în parte. Şi, odată cu numele, îi mai spune fiecăruia şi câte un cuvinţel bun. Pe unul îl laudă pentru blana lui, pe altul pentru că e sprinten, însă nici unul nu dă semne că înţelege ce spune.
Pe Adam îl cuprinde tristeţea. Să fi avut şi el pereche, aşa cum fiecare animal o are pe a sa… Ar alege cele mai frumoase, cele mai dulci cuvinte şi i le‑ar spune. Să‑l asculte şi să se topească de desfătare. Să‑l înţeleagă şi să se bucure împreună.
Atunci Dumnezeu vede gândul lui, dorinţa lui. Vezi, Dumnezeu este cunoscător de inimi. Cunoaşte tot ce îi trece omului prin minte, tot ce are în inima sa. Îşi spune în Sine că nu este bine pentru Adam să fie singur. Trebuie ca şi el să aibă pereche aşa cum au toate animalele.
Adam începe să caşte. Şi este ziua în amiaza‑mare! Ce toropeală este aceasta care l‑a apucat din senin? Se întinde pe iarbă şi adoarme.
Dumnezeu se apropie de el şi încetişor, încetişor, fără ca Adam să simtă ceva, îi scoate una dintre coastele lui. Din aceasta îi face pereche, pe Eva.
Adam se freacă la ochi. Nici nu şi‑a dat seama că a dormit. O vede pe Eva alături de el, se ridică şi o îmbrăţişează.
– O, os din oasele mele! strigă bucuros. Eşti perechea mea! Perechea mea!
Cum a recunoscut‑o?…
O ia de mână şi încep să meargă printre flori, printre arbuşti şi copaci, pe lângă lacul cu peşti de aur. Nu spun nimic, nu vorbesc, ci numai îşi strâng mâinile. Tot mai mult şi mai mult, ca şi cum ar căuta să devină una. Iar cu tăcerea lor spun: „Te iubesc! Ah, cât te iubesc!”. Şi acest „te iubesc” este o mare, o foarte mare mulţumire, o doxologie către Dumnezeu, este recunoştinţa lor.
***
Sursa: Zoe Kanava,
