Biblia pentru copii – Cei întâi zidiţi pierd Raiul
24 March 2013
O rază de soare a atins ochii Evei şi a trezit‑o. S‑a frecat cu mâna la ochi şi s‑a aşezat pe iarbă.
Adam nu este lângă ea. Se ridică să‑l caute. La urechile ei ajunge cântecul lui, o cântare de slăvire a lui Dumnezeu pentru darurile pe care i le‑a dat: soarele, apa care susură pe lângă el, femeia.
Eva se ia după sunetele cântecului şi porneşte să‑l caute pe Adam.
Un vânt uşor îi mângâie faţa şi inima cu slavoslovia lui Adam pe care o poartă şi cu mireasma roadelor care atârnă în pomi. Să întindă mâna să culeagă vreunul?
Îşi aminteşte cuvintele lui Adam şi porunca lui Dumnezeu. Să culeagă? Da, dar nu din pomul cunoştinţei, care este în mijlocul Raiului. Dacă vor mânca rod din acest pom, vor cunoaşte moartea.
Ce înseamnă moartea? Nici Adam, nici Eva nu ştiu. Dar dacă spune Dumnezeu… Sigur este ceva foarte rău.
Aşadar, departe de pomul cunoştinţei, departe de roadele lui, chiar dacă par atât de frumoase!
Eva aruncă de departe o privire pe furiş. Şi în sinea ei, pe ascuns, se minunează de ele. Poate se întristează puţin că nu poate să le guste. Le doreşte foarte mult.
Şi pe lângă admiraţie, părere de rău şi privirile pe furiş, mai aude şi pe cineva strigând:
– Ei, pst, pst, măi!
Nu este sigură dacă Adam este cel care o strigă. El nu o cheamă „pst, pst, măi”. Adam o strigă „viaţa mea”. Acesta este numele ei. Mai mult decât atât, această voce nu seamănă deloc cu cea a lui Adam, bărbatul ei. Se opreşte, îşi întoarce capul într‑o parte şi în alta. Nu vede pe nimeni, aşa că îşi continuă drumul. Aude din nou vocea:
– Pst, pst, măi! Cu tine vorbesc!
Eva se opreşte şi întreabă:
– Cu mine?
– Da, cu tine.
Îşi ridică ochii spre copacul de lângă ea. De acolo vine glasul, de sus, din copac. Pe una dintre ramurile lui îl vede încolăcit pe şarpe.
– Tu ai vorbit? îl întreabă.
– Da, eu.
Eva se miră. Nu ştia că şarpele vorbeşte aşa cum vorbeşte ea cu Adam. Credea că doar sâsâie.
– Şi ce vrei?
Şarpele îşi mişcă limba cu viclenie. E mulţumit că Eva binevoieşte să‑l asculte.
– Ştii… Se spune… Nu se grăbeşte să‑i spună ceea ce are în minte, ca să‑i stârnească curiozitatea.
– Se spune… Ce?
– Iată… că… (tuşeşte). Se zice că Dumnezeu nu vă îngăduie să culegeţi fructe din pomi. Este adevărat?
– Din toţi pomii? se miră Eva. Nu, nu este adevărat! Numai din pomul cunoştinţei ne‑a sfătuit să nu mâncăm. Pentru că… Ah, cum ne‑a spus?
Pentru prima dată a auzit Eva acest cuvânt şi l‑a uitat. A, da! Şi‑a amintit. Pentru că vor cunoaşte moartea. Aşa le‑a spus.
– Şi voi L‑aţi crezut?
Ce întrebare! Cum să nu‑L creadă pe Dumnezeu?
– Nu cumva v‑a spus altfel? V‑aţi pus întrebarea aceasta? stăruie şarpele. Nu cumva S‑a temut că, dacă mâncaţi din roade, s‑ar putea să deveniţi şi voi dumnezei ca şi El?
Eva cade pe gânduri. Să nu‑L credem pe Dumnezeu? Dar ce vorbe sunt acestea?
Şi şarpele cel preaviclean! Profită de această tăcere a Evei şi‑i spune fără ocolişuri părerea lui.
– Da, de aceasta se teme Dumnezeu. Ca nu cumva să deveniţi şi voi dumnezei ca şi El. Nu fiţi naivi!
– Dumnezeu! Eva se înfricoşează numai când aude aceste cuvinte.
Se întoarce, priveşte bine, bine pomul cunoştinţei. Este cel mai frumos dintre toţi pomii Raiului. Şi roadele lui? Sunt cele mai frumoase! Mireasma lor pătrunde înlăuntrul ei, în inimă, o ameţeşte.
– Gustă‑le! o îndeamnă şarpele. Gustă‑le şi vei vedea!
Şi Eva? Nu rezistă ispitei. Mai este şi acea culoare roşu‑aurie a roadelor care străluceşte la soare şi o ademeneşte.
Se apropie şi întinde mâna. Culege fructul cel mult dorit. După aceea se uită să vadă unde este Adam. Îl vede lângă pârâiaş, stând fără grijă şi slavoslovindu‑L în continuare pe Dumnezeu. Se duce lângă el şi împart între ei fructul.
– Ce gust! Ce aromă! Ce dulceaţă!
Eva se linge pe buze. Adam gustă şi el cu poftă. Şi nu întreabă dacă fructul pe care îl mănâncă este din pomul cunoştinţei. Muşcă din el şi inima i se veseleşte. Dar pentru puţin timp…
Ah, de ce, de ce se simte atât de ciudat, atât de rău? Se ruşinează de trupul său, deoarece este gol. De ce să nu fie şi trupul lui acoperit cu pene ca păsările? Sau cu păr ca animalele?
La fel se simte şi Eva. Parcă îi este frig. Mai înainte nu îi era. Şi nu simţea că este goală.
Rup frunze din copaci şi fac o împletitură pe care o înfăşoară fiecare în jurul trupului său.
Între timp a sosit apusul, vestitorul nopţii.
Eva se teme de întunericul şi de răcoarea nopţii. Se strânge lângă Adam ca să o ocrotească.
Şi Adam? De la cine să ceară ocrotire? De ce tremură şi el? Îi clănţăne dinţii. Oare de frică? De frig? Nu cumva acest tremurat este pricinuit de fructul oprit pe care l‑au mâncat? Fructul despre care Dumnezeu le spusese că, dacă îl vor mânca, vor cunoaşte moartea?
Eva nu‑l întreabă pe Adam dacă se teme, dacă îi este frig. Nu schimbă nici un cuvânt. Se ghemuiesc lângă rădăcina unui copăcel. Aproape, aproape, ca să‑i acopere cu ramurile lui.
Şi atunci aud paşii lui Dumnezeu, aud glasul Lui.
– Adame, unde eşti?
Prezenţa lui Dumnezeu nu îi bucură ca altădată, când li se părea plină de făgăduinţe. Acum li se pare aspră, li se pare… Poate că nu este.
– Adame, unde eşti?
Adam tremură tot. Nu ştie dacă trebuie să răspundă. Se simte încurcat. Şi paşii lui Dumnezeu se aud din ce în ce mai aproape de ei. Mai aproape.
Se hotărăşte să se ridice.
– Aici sunt, Doamne, îndrăzneşte să îngaime. Am auzit paşii Tăi şi m‑am temut.
– Te‑ai temut? De ce? Nu cumva ai călcat porunca Mea? Nu cumva ai mâncat fruct din pomul cunoştinţei?
Adam nu răspunde la întrebarea lui Dumnezeu, ci arată cu degetul spre Eva şi spune:
– Ea m‑a îndemnat. Aceasta pe care mi‑ai dat‑o să‑mi fie pereche.
Se fereşte şi să rostească numele Evei. Şi Dumnezeu se întoarce spre femeie.
– Eva!
Eva stă ghemuită după tufiş. Sunt ore întregi de când poartă povara păcatului neascultării. Se simte nedreptăţită, căci şarpele o îndemnase.
Îşi ridică ochii şi îl priveşte. Este încă sus în copac şi nu‑şi mai încape în piele de bucurie. Este mulţumit că a înşelat‑o pe Eva. Scoate limba la ea şi o şterge repede printre crengi. Se grăbeşte să dispară. Aleargă, aleargă, să se facă nevăzut din ochii lor.
– Iată‑l! Iată‑l! apucă Eva să‑l arate. Acesta m‑a înşelat!
Aşteaptă să‑l trăsnească Dumnezeu. Să plesnească acolo, în faţa lor.
Dar Dumnezeu iubeşte toate făpturile Sale. Nu vrea să piară niciuna, nici chiar cea mai rea.
Se întoarce să‑l privească. De acum înainte se va târî pe pântece pentru minciunile pe care obişnuieşte să le spună, pentru năravul de a‑i înşela pe oameni.
Apoi îi ia pe Adam şi pe Eva şi îi scoate din Rai. Pentru că acum sunt osândiţi să cunoască moartea. (Ei înşişi au atras asupra lor această osândă. Dumnezeu le spusese de mai înainte). Şi moartea, precum ştii, nu are loc în Rai. Raiul călăuzeşte către viaţă. Viaţa veşnică. Este viaţa însăşi.
Le va rămâne însă amintirea lui, amintirea Raiului. Şi pe aceasta îşi vor întemeia de acum înainte nădejdile.
***
