Faţă în faţă cu tragedia

16 December 2012

În preajma acestei tragedii, este foarte uşor să vorbeşti despre arme de foc. Acum, însă, este momentul să vorbesc despre boala psihică.

Cu trei zile înainte ca băiatul de 20 de ani, Adam Lanza, să-şi ucidă mama şi apoi să deschidă focul în şcoala primară din Newtown, fiul meu Michael (am schimbat numele, desigur) în vârstă de 13 ani, a ratat autobuzul care-l duce de obicei la şcoală, pentru că purta pantaloni de culoare nepotrivită.

“Pot purta pantalonii ăştia”, mi-a zis, pe un ton treptat ameninţător, în timp ce găurile negre ale pupilelor îi înghiţeau albastrul irişilor.

“Sunt bleumarin”, i-am zis. “Regulamentul şcolii spune că poţi purta doar pantaloni negri sau kaki”.

“Mi-au spus că pot purta pantalonii ăştia”, a insistat. “Eşti o stupid bitch. Pot purta ce pantaloni vreau. Suntem în America, am drepturi !”

“Nu poţi purta ce pantaloni vrei tu”, i-am spus pe un afabil, rezonabil. “Şi în nici un caz nu-mi poţi spune stupid bitch. Eşti pedepsit, azi nu mai ai voie la electronice. Treci în maşină, te duc eu la şcoală”.

Fiul meu, Michael, este bolnav psihic. Îl iubesc, dar mă înspăimântă.

Acum câteva săptămâni, după ce l-am rugat să înapoieze cărţile restante la bibliotecă, Michael a luat un cuţit, m-a ameninţat că mă omoară şi apoi se omoară şi el. Fraţii lui de 7 şi 9 ani cunosc planul de urgenţă: au alergat la maşină şi s-au blocat înăuntru înainte ca eu să le spun ceva. Am reuşit să iau cuţitul de la Michael, apoi am adunat metodic toate obiectele ascuţite din casă şi le-am pus într-o caserolă pe care o car acum mai tot timpul cu mine. În tot acest timp, continua să strige la mine, insultându-mă şi ameninţându-mă.

Conflictul s-a încheiat odată cu sosirea a trei poliţişti şi a unui medic şi cu transportarea lui Michael la urgenţă, cu o ambulanţă destul de scumpă. S-a-ntâmplat ca spitalul psihiatric să nu aibă paturi libere în acea zi, iar el s-a calmat în camera de urgenţă, aşa că ne-au trimis acasă cu reţetă şi cu o trimitere la un medic psihiatru pentru copii.

Încă nu ştim exact de ce anume suferă Michael: spectru autistic, ADHD, sindrom ODD, sindrom IED, toate aceste diagnostice au fost puse la diverse consultări cu ofiţeri de probaţiune, asistenţi sociali, consilieri, profesori şi administratori şcolari. A trecut printr-o gamă largă de antipsihotice şi alte medicamente, şi printr-un întreg roman rusesc de consiliere comportamentală. Nimic nu pare să meargă.

Michael jucându-se cu un fluture

La începutul clasei a şaptea, a fost acceptat în cadrul unui program special destinat elevilor cu talent la matematică şi ştiinţe. IQ-ul lui este deasupra graficelor normale. Când e în toane bune, îţi împuie capul cu subiecte începând cu mitologia greacă, diferenţa dintre fizica newtoniană şi cea relativistă, ajungând până la Doctor Who. Majoritatea timpului este în toane bune. Dar când nu e, trebuie să am grijă; în plus, e imposibil de prezis ce îl va face să-şi iasă din fire.

După câteva săptămâni a început să se manifeste ciudat şi ameninţător şi la şcoală. Am decis să-l transferăm la cel mai strict program de consiliere comportamentală, la o şcoală în care copiii care nu pot merge la o şcoală normală au parte de purtare de grijă între orele 7:30-13:30, de luni până vineri, până la vârsta de 18 ani.

În dimineaţa incidentului cu pantalonii, Michael a continuat să să se certe cu mine pe drum. Din când în când, părea că-i pare rău şi îşi cerea iertare. Chiar înainte să intrăm în parcarea şcolii, mi-a spus: “Uite, mami, îmi pare rău. Mă laşi la jocuri mai încolo ?”

“Nici gând”, i-am zis. “Nu poţi să te comporţi aşa cum te-ai comportat de dimineaţă şi să crezi că-ţi poţi primi privilegiile înapoi atât de repede”.

Faţa i s-a înăsprit, iar ochii i s-au umplut de o mânie calculată. “Atunci o să mă sinucid. O să sar din maşină chiar acum şi o să mă sinucid”.

Asta a fost tot. După incidentul cu cuţitul, i-am spus că dacă voi mai auzi vreodată acele cuvinte, îl voi duce direct la spital. Nu i-am spus nimic, dar am întors maşina şi am luat-o în direcţia opusă.

“Unde mă duci ?” mi-a zis, îngrijorându-se brusc. “Unde mergem ?”

“Ştii unde mergem”, i-am răspuns.

“Nu, nu poţi să-mi faci asta ! Mă trimiţi în iad, mă trimiţi chiar în iad !”

Am oprit în faţa spitalului şi am făcut cu mâna unuia dintre asistenţii ce erau pe afară. “Chemaţi garda”, i-am spus. “Repede”.

Michael intrase în criză între timp, ţipând şi lovind. L-am îmbrăţişat strâns, ca să nu fugă din maşină. M-a muşcat de câteva ori şi m-a lovit cu capul în coaste. Încă sunt mai puternică decât el, dar va veni vremea când nu voi mai fi aşa.

Garda a venit şi mi-a luat fiul care ţipa şi lovea şi l-a dus înăuntrul spitalului. Am început să tremur, i-ar ochii îmi erau plini de lacrimi în timp ce completam hârtiile pentru internare: “Aţi avut dificultăţi cu …? De la ce vîrstă copilul … ? Copilul dumneavoastră a suferit vreo …? Copilul dumneavoastră …”

Bine că măcar avem asigurare medicală. Lucrez acum la un liceu local, am renunţat la cariera pe cont propriu pentru că atunci când ai un copil ca Michael, ai nevoie de ajutor. Faci orice pentru a avea un ajutor. Nici o asigurare medicală nu acoperă o astfel de problemă.

Zile întregi, fiul meu a susţinut că minţeam, că am înscenat toată treaba pentru a scăpa de el. În prima zi, când am sunat să văd ce face, mi-a spus „te urăsc şi o să mă răzbun imediat ce voi ieşi de aici”.

În ziua a treia era calm, era din nou un băiat dulce, plin de iertăciuni şi promisiuni. Am auzit promisiunile acelea ani la rând, nu le mai cred.

Pe formularul de internare, la întrebarea „Ce aşteptaţi de la tratament ?” am scris „Am nevoie de ajutor”. Şi într-adevăr, am. Problema e prea mare pentru mine pentru a o putea duce singură. Tatăl lui Michael refuză să facă parte din viaţa lui Michael mai mult de trei ore pe săptămână, şi chiar încearcă să-mi ia ceilalţi copii, pe motiv că nu sunt în siguranţă alături de Michael.

Câteodată nu există alegerea cea bună. Aşa că te rogi şi speri ca, ulterior, toate să aibă un sens.

Împărtăşesc această istorie pentru că sunt mama lui Adam Lanza, sunt mama lui Dylan Klebold şi a lui Eric Harris, a lui Jason Holmes şi a lui Jared Loughner. Toţi aceşti băieţi, dar şi mamele lor, au nevoie de ajutor. În preajma acestei tragedii, este foarte uşor să vorbeşti despre arme de foc. Dar acum, însă, este momentul să vorbim despre boala psihică.

Sursa: http://anarchistsoccermom.blogspot.ro/2012/12/thinking-unthinkable.html

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB