Sfântul Grigorie Palama, Omilie la Intrarea Maicii Domnului în Biserică – Partea 1

Omilia 53 – La intrarea în Sfânta Sfintelor şi despre viaţa după chipul lui Dumnezeu petrecută acolo a Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea-Fecioarei Maria

1. În lucrurile  care depăşesc puterea omenească, fie că trebuie să ridice greutăţi, fie să se întreacă în discursuri cu cei care sunt cu totul neputincioşi în fiecare din cele două domenii, cei care sunt superiori fie prin puterea trupului, fie prin iscusinţa cuvintelor, ajung la un rezultat egal cu cei întru totul neputincioşi, fiindcă nici unii, nici alţii nu ar duce la bun sfârşit lucrul, nici nu ar atinge vreodată scopul propus. Ar fi cu neputinţă cuiva a atinge cu mâna stelele, chiar de ar fi uriaş şi ar putea să îşi întindă mâna mai mult decât toţi ceilalţi, precum ar fi cu neputinţă aceasta şi celor mai mici de statură, fiindcă şi unii şi alţii, deopotrivă, sunt aproape egal depărtaţi de acele înălţimile eterice, tot aşa cei vestiţi prin elocinţa lor – când este vorba de lucruri mai presus de cuvânt, cu nimic nu sunt mai buni decât cei cu totul neiscusiţi în arta de a vorbi. Căci cine oare, încercând să se ocupe de acele lucruri în faţa cărora orice cuvânt păleşte, nu se va arăta doborât de mărimea acelor lucruri aidoma acelora care sunt cântaţi în mituri şi poveşti că pot ei singuri să susţină greutatea universului întreg[1], sau în chipul acelor alcătuitori de mituri, potrivit cărora ar fi cu putinţă oamenilor a încerca singuri prin ei înşişi să deschidă drum către cer[2], până într-atât sunt rătăciţi de adevăr, după cum este cu neputinţă cugetelor şi cuvintelor omeneşti a atinge Cuvântul dintâi, fiind un lucru mai presus de lume şi de cele de pe pământ şi din jurul pământului, fiind una cu cele dumnezeieşti şi fiind socotit de un chip cu Dumnezeu.
2. Dar  mai presus de cea mai înaltă culme a tuturor sfinţilor este Maica lui Dumnezeu care trece – pentru a grăi ca în Psalmi-, „spre locaşul cortului celui minunat” şi care a intrat în Sfânta Sfintelor „în glas de bucurie şi de laudă” (Ps. 41:4) şi în răsunetul cântărilor dumnezeieşti atât al celor care o însoţeau atunci, cât şi al nostru, al celor care acum o sărbătorim. Deci este mai presus şi de această înălţime a sfinţilor din ceruri, nu numai fiindcă nici unul dintre toţi nu ar putea vreodată să ajungă la vrednicia de a cânta cum se cuvine, dar nici toţi laolaltă, chiar de s-ar întâmpla să fie reuniţi într-unul, şi fiind toţi o singură gură, toţi câţi au fost mântuiţi prin Fiul ei. Şi chiar dacă toată zidirea ar fi lăsată să îi aducă slava corespunzătoare celei care este Maica Ziditorului a toate, cum ar putea fi de vreun folos laudele noastre, faţă de măririle aduse de Fiul ei, încât chiar de vei socoti pe toţi la un loc, şi nu va fi totuşi decât puţinul unei picături de ploaie faţă de oceanul negrăit al slavei? Astfel, cât de mult depăşeşte puterea mea şi cât de mult mă abţin să socotesc că voi găsi cuvântul de laudă care să fie pe potriva desăvârşirii Maicii Domnului după virtute şi cu cea care este cu adevărat mai fericită şi mai bună decât toate sau decât întreaga zidire.
3. Cum dar altfel aş putea să împlinesc dorul şi cum îmi voi face datoria, sau cum voi mărturisi harul atâtor nesfârşite daruri care vin de la ea peste mine decât înălţând cântare ei din toate puterile? Căci dorul înalţă, iar datoria constrânge, atât pentru voi cât mai ales pentru mine. Iar harul primit făgăduieşte şi celor ce urmează, iertarea care vine de acolo şi iubirea de oameni a acestei Mirese Pururea-Fecioare, care este neîncetată, precum o inimă care străbate pe toţi supuşii, ca şi cum le-ar cuprinde pe toate şi le-ar păstra pe toate întru sine, fiind mereu aproape şi prezentă pentru cei care o cheamă, prin neobosita ei mijlocire lucrătoare şi atotfolositoare, către Cel Ce S-a născut dintr-însa, Dumnezeu, mijlocire care în chip proniator le împlineşte pe toate, atâtea câte putem cunoaşte. Iar noi le vom vedea din bunătăţile cele revărsate peste noi de către ea, cunoscând, şi din cunoştinţă, având mai întărită credinţa.
4. Pe aceasta şi eu chemând-o cu toată puterea credinţei, nădăjduiesc ca până în sfârşit să o am drept ajutor, cufundându-mă în noianul minunilor sale. Iar pentru voi toţi câţi sunteţi adunaţi în jurul nostru acum precum şi pentru cele ce vor urma pe parcursul acestui cuvânt, nu este nevoie să mă justific. Dar vă veţi arăta cu uşurinţă îngăduitori şi iertători dacă veţi ţine seama şi de vorbitor, de pricini şi de măreţia subiectului. Dar mai ales, fiindcă fiecare dintre voi aveţi nevoie de îngăduinţă şi iertare de la toţi, ori de câte ori aduceţi Maicii Domnului felurite cântări (şi ar trebui să îi aduceţi cât mai multe, cu toţii fiind îndatoraţi să îi aducem prinos Maicii Domnului, laolaltă  şi fiecare în parte, prin noi înşine şi în împreună-lucrare unii cu alţii) aducându-i deci datorata laudă, dar cunoscând  totodată că nu suntem în stare să o cântăm după vrednicie. Prin urmare, însoţindu-ne în cântările închinate ei din orice veac, cele de fiecare ceas şi de fiecare zi, împliniţi fără încetare dumnezeiescul şi melodiosul cor în jurul a celei ce s-a făcut cămară de nuntă cerească.
5. Vino, aşadar, dumnezeiască oştire, teatru sfânt[3], ceată în unimea Duhului ceresc, lucraţi împreună cu mine cuvântul şi însuşiţi-l, nu numai deschizându-vă urechile, şi tinzând şi mintea odată cu ele, ci aducând în ajutor şi rugăciunea curată. Astfel încât Cuvântul Tatălui celui de sus să-mi dea ajutor să grăiesc cuvintele pentru maica Sa, ca nu cumva cel ce cântă, să cânte fals, ci să-mi dea să săvârşesc cântarea ca pe ceva armonios pentru urechile iubitoare de cuvântări dumnezeieşti. Este deci trebuinţă de îmbelşugatul ajutor al lui Dumnezeu pentru cei ce se înhamă la acestea care sunt lucrarea numai şi numai a inspiraţiei de acolo, ca şi pentru aceia care din veac au adus cuvântări mai potrivite ei şi mai desăvârşite. Căci orice percepţie a simţurilor, precum şi a celor simţitoare, Dumnezeu le-a sădit la început în pământ, şi fiindcă nicidecum nu exista nimic dintre cele aflate în puterea simţirii care să poată cuprinde mintea, l-a zidit pe om singur cuprinzător al minţii. Fiindcă iarăşi, deşi neamul omenesc a sporit, nu s-a găsit nici unul din el care să-L poată cuprinde pe Dumnezeu „prin Care toate şi din pricina  Căruia toate s-au făcut” după cuvântul Apostolului ( I Cor. 8:6; Col. 1:6); Rom. 11:36) a făcut pe această Pururea-Fecioară, după cum a binevoit, Împărăţie Lui, ca să zic aşa, pentru marea ei curăţie, singură cuprinzând în trup plinătatea dumnezeirii, şi nu numai cuprinzând O! preaslăvită minune! ci şi născând şi lucrând dumnezeiasca înrudire a tuturor oamenilor, a celor de dinainte de ea şi a celor de după ea.
6. Căci fiind alese de Dumnezeu două neamuri din tot veacul, Născătoarea de Dumnezeu a stătut la mijlocul acestora apărând în chip descoperit, ca o podoabă însufleţită a toată frumuseţea, icoană însufleţită a toată virtutea, sălaşul şi încununarea harurilor omeneşti şi dumnezeieşti şi, ca să spunem aşa, împreună-folositoare cerului şi pământului şi tuturor celor mai presus de ele. Căci aceasta este cea mai dumnezeiască întâistătătoare a Israelului celui duhovnicesc, – care este acelaşi lucru cu a spune desăvârşirea neamului creştinesc -, fiind pricina Celui mai presus de toată pricina, prin Care a răsărit tot neamul pământesc şi care i-a făcut pe toţi cereşti, arătându-i duh  în loc de trup, şi făcându-i fii ai lui Dumnezeu. Iar cât priveşte Israelul cel după trup, din care s-a născut după trup, la atâta slavă i-a adus pe strămoşi, încât pentru ea au fost făcuţi şi părinţi ai lui Dumnezeu. Dar mai ales, ca să spun ceva mai cuvenit despre cât de mare este  vrednicia acestei Mirese Fecioare, nu numai că a mijlocit pentru neamurile cele alese, dar a stat între Dumnezeu şi tot neamul omenesc, pe Dumnezeu făcându-L Fiu al Omului, iar pe oameni făcându-i fii ai lui Dumnezeu. Singură această maică prin fire, dar biruind rânduiala firii, L-a născut pe Dumnezeu şi prin negrăita ei naştere s-a făcut Împărăteasă a toată zidirea din lume şi  mai presus de lume, „căci toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” (Ioan 1:3)
7. Iar însemnele acestei Împărăţii nu sunt gătirea cu coroane, pentru mulţi de neatins, pietrele preţioase sau purpura şi veşmintele alese şi podoabele împărăteşti cele schimbătoare pe care le caută cei care vin din pământ[4] şi care nu pot să se desprindă de cele pământeşti şi al căror suflet este mai degrabă stăpânit de mantia împărătească [decât sunt ei purtători de mantie împărătească]. Iar acele semne ale [Împărăţiei cereşti care este Maica Domnului] sunt negrăitele şi nebănuitele haruri, puterile şi energiile cele mai presus de fire care se îndreaptă sus şi mai presus de cerurile acestea ordonate. Apoi sunt profeţiile şi dumnezeieştile aşezăminte care au îndreptat spre mai bine legile firii, venirea Duhului Sfânt şi umbrirea dumnezeiescului Duh, luarea în pântece şi zămislirea cea mai presus de fire în feciorie, deşertarea Cuvântului lui Dumnezeu, naşterea în feciorie a Pururea-Fecioarei, şi minunea minunilor! deschiderea[5] pântecelui prin naşterea fără sămânţă bărbătească, a pruncului, fără însă a deschide, ci păzind neatinse peceţile fecioriei.
8. Cine ar putea, nu spun să se cufunde în adâncul, ci doar şi numai să privească în altarul cel cu adevărat şi cu totul nepătruns şi să ajungă dinaintea uşilor sălaşului întru care s-a pogorât să locuiască Cel Care îşi are sălaşul mai presus de toată firea, Împăratul cerurilor, Domnul Domniilor, Cel Care prin fire are asupra tuturor nesurpată putere? Ce cuvânt şi numai puţin s-ar putea apropia de vrednicia şi dacă i s-ar îngădui aceasta să istorisească cele ale ei şi cele despre ea, cele mai dinainte de şi după negrăita naştere? Şi cine ar putea exprima în chip vrednic aducerea de sus a negrăitei hrane, solia cea din cer adusă magilor, care ajungeau spre închinare de departe, slavoslovia făcută de îngeri unind pe cele cereşti cu pământul şi împreună adunându-se, ca supuşi, cu Împărăteasa a toată lumea. Căci şi mai înainte de toate acestea încă, şi pentru acestea profeţii ale profeţilor celor primitori de Dumnezeu, faceri de minuni, mai dinainte au vestit, prin cuvinte învăluite marea minune care avea să vie. Aşezăminte ale Duhului în multe feluri au preînchipuit adevărul care avea să fie. Schimbări ale neamurilor şi lucrurilor au deschis cale săvârşirii acestei noi taine, făgăduinţa lui Dumnezeu către Ioachim şi Ana că vor naşte la bătrâneţe, ei care din tinereţe au fost fără copii, făgăduinţa acestei minunate familii către Dumnezeu că vor dărui înapoi Dăruitorului pe cea dăruită. După această cu adevărat datorată şi dreaptă făgăduinţă şi drumul la dumnezeiescul Templu cu cea închinată lui Dumnezeu şi neobişnuita intrare a Împărătesei acesteia în însăşi Sfânta Sfintelor care era locaşul consacrat lui Dumnezeu Unuia şi de unde Acesta le vorbea arhiereilor la vremea cuvenită, care intrau acolo o singură dată pe an, ( Ex. 30:10; Levitic, 16:2-34); Evr. 9:7), în vreme ce Fecioara Maică în vârstă de trei ani a intrat şi a rămas acolo pentru noi.
9. Pentru aceasta şi noi prăznuim azi, privind răsplata de folos comun pentru înfrânarea cea neînfruntată – pogorârea cea mai presus de fire a lui Dumnezeu pe pământ prin ea şi preaslăvită urcarea noastră la ceruri prin El, căci acolo dumnezeiasca pruncă sălăşluită în sfintele sfintelor în care nu se putea intra, înalte „suişuri în inima sa a pus” (Ps. 83:6) şi ajungând până la ceruri, cu adevărat, de acolo pe Stăpânul cel mai presus de ceruri l-a atras către noi. Acolo „toată slava fiicei Împăratului este înlăuntru” (Ps. 44:15) după cum este scris, fiindcă a întrecut pe toţi oamenii, prin negrăita frumuseţe a curăţiei cuvenite ei întocmai cum din strălucirea aurului, Ziditorul a ales să-Şi gătească un chip de împreună-fire cu El Însuşi, acela al făpturii Sale, făcându-Se după asemănarea oamenilor (o, negrăită iubirea Ta de oameni, Stăpâne!) pentru ca să armonizeze zidirea Lui cu vrednicia Ziditorului.
10. Vedeţi împletirea cununilor fecioriei? Vedeţi de cât folos comun este această porfiră împărătească[6]? Fiindcă Fecioara nu prin vreo întâmplare a fost făcută Împărăteasă a toate având stăpânire asupra celor care după fire erau de o cinste cu ea, şi nici nu şi-a adăugat sieşi nimic din ceea ce este mai bun după nume şi nici nu şi-a făcut supuşi din cei de un neam cu ea după rânduielile pământeşti care fac să se deosebească cei de jos după înălţimea rangului, iar nu după dreptate. Ci pe toţi cei inferiori ei îi ridică prin ea arătându-l pe cel ce ascultă, ceresc în loc de pământesc, ea însăşi, având parte de cea mai înaltă cinste şi putere şi de cea mai aleasă vrednicie din ceruri, a fost rânduită Împărăteasa cea mai înaltă peste cele înalte şi preafericită a fericitului neam, strălucind pretutindeni cu trupul şi sufletul, dumnezeieştile şi preacuratele mărgăritare. Căci precum Dumnezeu a voit să plăsmuiască un chip a toată frumuseţea, şi să arate în el, în chip preacurat, puterea Lui cu privire la acestea, şi oamenilor şi îngerilor şi a zidit lumea tuturor celor văzute şi nevăzute comună oamenilor şi îngerilor sau mai degrabă împletind cununa tuturor harurilor dumnezeieşti şi omeneşti,  frumuseţea cea preaînaltă care împodobeşte cele două lumi, tot astfel, atât de frumos le-a împodobit cu adevărat împreunându-le pe toate, dar şi deosebindu-le pe toate, arătându-ne nouă, prin Maica luminii, un chip extraordinar al puterii creatoare, care vine numai de la El.
11. Adică, aşa precum la început când a pus luminătorul cel mare ca stăpânitor al zilei, mai  întâi a creat lumina răspândită pretutindeni (Fac. 1:3-16) şi numai după aceea a făcut să apară discul soarelui, la fel şi acum pe această Pururea-Fecioară şi Dumnezeiască Maică, a arătat-o far al negrăitei lumini a toată virtutea, fiindcă mai întâi binele era revărsat tuturor, şi numai apoi s-a reunit mai presus de minte şi de cuvânt întru ea care a şi întrecut chipul a toată virtutea. Aşadar cele care sunt de ajuns celor mai buni din veac, care au fost împărţite ca să fie cei mai buni, dar toate cele cu care sunt dăruiţi, fie că e vorba de îngeri, fie de oameni, sunt în parte. Numai ea pe acestea le primeşte în întregime, pe toate avându-le desăvârşit şi îmbelşugat cât nu se poate spune. Şi astfel, din prisosinţa darurilor sale izvorăşte şi către cei care o cinstesc pe ea harul cel îmbelşugat dăruind însuşi faptul de a fi înălţaţi până la ea, care este însuşi discul[7] atâtor mulţimi de haruri şi împărţind cu dărnicie,  din bunătate, cele mai bune daruri.  Aşadar niciodată nu va înceta să arate milă faţă de toţi oamenii şi să ne dăruiască nouă toate binefacerile ei şi desăvârşita bogăţie.
12. Dar dacă va cerceta cineva obârşia şi călăuzirea către toată bunătatea, va mărturisi că această Fecioară este în virtute şi pentru cei ce trăiesc după virtute, ceea ce este soarele în lumina sensibilă  pentru cei care trăiesc sub lumina lui şi că ceea ce s-a petrecut la început, totul este o prefigurare şi un chip al celor săvârşite mai apoi în chip negrăit în aceasta. Iar dacă vom privi către soarele care a răsărit oamenilor din ea neînchipuit, Care are şi supra-are prin fire toate cele dobândite de ea prin har, aşadar, dacă vom ridica ochii minţii noastre către acest soare, îndată cer ni se arată Fecioara, atât pentru cei de sub ceruri, cât şi de deasupra, dobândind moştenirea tuturor bunătăţilor, fiind cu atât mai strălucitoare în chip dumnezeiesc decât cei dăruiţi cu haruri de El,  precum decât soarele mai mare este cerul, dar decât cerul, mai strălucitor este soarele.
13. Care cuvânt oare va putea descrie frumuseţea strălucirii tale, Maica lui Dumnezeu, Preacurată Fecioară? Căci nu este cu putinţă a spune darurile tale prin cuvinte sau cugetări. Toate covârşesc şi minte, şi cuvânt. Şi totuşi ne este îngăduit să te cântăm pe tine, fiindcă ne primeşti cu iubire de oameni. Căci tu eşti binecuvântat sălaş al tuturor harurilor şi plinirea a toată frumuseţea şi bunătatea, boltă însufleţită a virtuţii şi a bunătăţii, ca una care singură între toţi te-ai învrednicit de toate harurile Duhului Sfânt şi mai mult decât atât, singură, în chip de neînţeles ai avut în pântece sălăşluit pe Cel întru Care se află comorile tuturor acestor haruri şi fiind pentru El cort neînţeles şi atâta grijă arătându-i de copil, încât să fii primită să locuieşti în acelaşi cort cu El din vârsta copilăriei, arătând încă de atunci, prin atâtea lucruri neînţelese, că eşti chivot nestrămutat al tuturor harurilor.
14. Astfel s-a arătat mai mare decât toţi oamenii din toate timpurile,  învrednicindu-se de mari daruri, încât şi pentru părinţii care au născut-o a fost mai presus de înţelegere, după cum mai de neînţeles a fost şi petrecerea în [Sfânta Sfintelor] şi mai presus de înţelegere decât toate şi covârşind toate, a fost naşterea cea fără de bărbat. Căci fiind înzestrată cu acele făgăduinţe de la Dumnezeu şi de la oameni, – adică a celor ce au născut-o pe ea (Căci aceştia, bine făcând, au împlinit la rându-le făgăduinţa lor către Cel de la Care au primit făgăduinţa, iarăşi dăruind-o Acestuia pe cea închinată,) iar tu fiind înfrumuseţată, ai înfrumuseţat, la rându-ţi, toată lumea cu făgăduinţele cele mai presus de lume, la vreme. Căci într-adevăr, după puţină vreme ţie ţi-a fost făgăduit Însuşi Acela, prin Care şi pentru Care a fost făcută o aşa de mare făgăduinţă, ca întru tine să se împlinească făgăduinţele făcute din veac prietenilor lui Dumnezeu şi minunile şi descoperirile din vederile şi tainicele arătări care sunt ca nişte negrăite chipuri. Căci singură între toţi ai atins desăvârşita contemplare, covârşind firea noastră comună tuturor prin unirea cu Dumnezeu, nu numai prin negrăita naştere, ci şi prin comuniunea în bine cu El, după ce ai ajuns la înălţimea curăţiei.
15. Trebuia, aşadar, ca aceea care va naşte „pe cel împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor” (Ps.44:3) să fie şi ea tuturor întru toate neîntrecută şi să fie gătită încă din copilărie cu minunata frumuseţe, potrivită ei întru totul, încât, din asemănarea arătată întru ea cu El, să fie recunoscut Fiu al Fiicei Pururea-Fecioare şi orice ochi ar fi văzut-o să o mărturisească pe ea începutul după trup al celui fără de tată. Căci cum şi ce raţiune ar avea ca Cel Ce ţine universul întreg numai prin cuvânt şi Care îl împodobeşte cu multe chipuri de frumuseţi, să nu transmită dintotdeauna şi deplin, această putere creatoare de frumuseţe şi celeia prin care Însuşi urma să o aibă după firea pe care a asumat-o şi de la care ştia că o va primi în schimb? Aşadar, pentru aceasta, Cel Care îmbracă crinii câmpului mai frumos decât mantia împărătească a lui Solomon ( Mat. 6:28), Însuşi pe Fecioara din care avea să îmbrace veşmânt, trupul omenesc, în chip mai presus de fire, astfel a împodobit-o, făcând-o vrednică de admiraţie tuturor, dumnezeiesc sălaş a toate bunătăţile şi frumuseţile, laolaltă şi a fiecăreia în parte. Singură între toţi oamenii din veac nu s-a arătat întru nimic lipsită de ceva, ci pe toţi întru toate i-a întrecut cu mult peste măsură, pe cât cerul faţă de pământ, astfel încât să ni se arate şi nouă ca unii care stăm departe, – precum astronomii care pot vedea de departe stelele – şi să privim întins către cele ale ei.
16. Aşadar, dacă se spune că din această pricină a fost adus neamul oamenilor la fiinţă de către Dumnezeu pentru ca, văzând cerul şi pământul cu toate cele ce sunt într-însele ca lumea celor văzute, şi prin aceasta, ridicând mintea la frumuseţea celor nevăzute, să cânte pe Dumnezeu, creatorul a toată făptura celor văzute şi nevăzute, cu cât mai mult nu ar spune cineva că cea cântată de noi astăzi şi mai mult a fost născută anume pentru aceasta: ca printr-o minune să îi aducă să creadă în Creatorul pe cei care privesc către ea, minunea minunilor pe care a strălucit-o cu multe feluri de frumuseţi, luminând mai mult decât luminătorii şi decât minţile cereşti? De bună seamă: căci dacă „toată slava fiicei Împăratului este înlăuntru” (Ps. 44:15), cele din afară ale ei nu sunt în discordanţă, ci se armonizează şi sunt prietene cu cele dinlăuntru în chip minunat.
17. Or, ştiind acest lucru, vei cunoaşte că tot către aceasta tinde şi mintea profetului. Căci nu spune înlăuntru, ci dinlăuntru este toată slava fiicei Împăratului, adică a luminii dinlăuntru revărsată spre cele dinafară, arătând tuturor celor ce văd buna potrivire[8] zăvorâtă înlăuntru, de la înălţimile cuvenite ale nepătimirii, şi fiind cu adevărat plină de toată frumuseţea, a arătat feciorelnic suflet. Căci dacă dreptul Iosif pe bună dreptate este numit preafrumos, (Fac. 39:6) cum nu va fi vrednică de această numire cea Atotcurată? Cum dar nu va fi diferită în frumuseţe de acela precum şi se deosebeşte fecioria de înfrânare şi încă o feciorie care întrece şi pe cei netrupeşti, pe cât diferă înfrânarea[9] de orice har şi orice virtute sălăşluite într-un suflet împreună cu desăvârşit curata feciorie. Aşa încât Iosif nu s-a conformat pururea numelui, căci era preafrumos numai cu trupul, dar ea are cu adevărat numele de frumos potrivit şi la tot binele din suflet şi cu privire la frumuseţea sălăşluită într-un trup preacurat, arătându-se celor care o văd pe ea ca şi noi, în cele din afară, iar celui ce vede în duhul profeţiei i-a fost cunoscută în cele lăuntrice.
18. Aşadar, având dumnezeieştile haruri şi toate câte sunt daruri ale firii de la sine, ca să zic aşa, din pântecele maicii sale,  nu ca şi când ar fi trebuit să i se adauge ei ceva de la o altă fire (fiindcă socotesc că astfel trebuie să numim pe cele pe care le deprindem prin învăţătură), a ştiut că este adusă ca la nişte dascăli spre a învăţa, dar fiind condusă de minte s-a arătat mereu ascultătoare lui Dumnezeu, iar îndrumările cele de la oameni le-a lăsat cu desăvârşire şi astfel a primit înţelepciunea cea nestricăcioasă de sus la o vârstă la care părinţii de obicei îi încredinţează educatorilor şi retorilor pe copiii lor – care nu vor aceasta din pricina vârstei fragede-, în vreme ce ea însăşi a fost închinată lui Dumnezeu în Sfânta Sfintelor nepătrunsă ca în nişte minunate palate împărăteşti, unde petrecea ca un tron însufleţit împărătesc, mai înalt decât orice postament, un tron potrivit prin virtuţi cuvenite unui astfel de Împărat care şade pe el.
19. Dar fiindcă nu trebuia expusă tuturor privirilor această cămară împărătească precum mărturisesc şi Scripturile care spun că Dumnezeu „locuieşte întru lumină neapropiată” (Tim. 6:16), adică nevăzută, –  fiindcă, aşadar, nu trebuia să aibă întreaga petrecere a vieţii văzută de toţi, cortul în care s-a sălăşluit pe pământ Cel Preaînalt, Sfânta Sfintelor, cortul numelui Dumnezeiesc, cum o numeşte David ( Ps. 73:7) a fost adus să fie sălaş, din copilărie încă pentru Maica Domnului. Căci unde era mai potrivit cu adevărat să sălăşluiască decât în Sfânta Sfintelor?  Căci unde în altă parte ar fi fost mai bine ca să fie pus adevăratul cort al lui Dumnezeu? Şi cum nu s-ar fi pus cortul cel adevărat în cortul care a  preînchipuit-o? Cort întru care S-a sălăşluit Cel ce pe toate cu adevărat le-a întemeiat, adevăratul Împărat, Stăpânul stăpânitorilor, Cel care se încinge cu minunata şi felurita mantie care se revelează prin firea cea zidită şi nezidită.  Cort luminat nu de strălucirea metalelor, ci plin de strălucirea harurilor celor raţionale. Cort cuprinzând în el nu doar chipuri ale celor netrupeşti sau trupeşti de la început, ci un cort care poartă în sine însuşi, negrăitele fulgerări suprafireşti ale curăţiei inteligibile, cunoştinţa cea de un chip cu Dumnezeu[10], strălucirea fecioriei celei bineplăcute lui Dumnezeu, precum şi strălucirile tuturor bunătăţilor vrednice de Dumnezeu şi, ca să spun pe scurt, cu adevărat locaşul Lui Dumnezeu Cel Care pe toate le ţine?
20. Pentru ea, aşadar, Moise mai dinainte văzând că va fi locaşul lui Dumnezeu cel însufleţit, a ridicat  cortul acela, şi pentru ea, mai dinainte a pregătit pe cele inaccesibile [Sfânta Sfintelor] şi învăţând de la Dumnezeu cele viitoare cu privire la ea, a fost învrednicit de cuvintele acelea grăite mai presus de fire, arătând mai dinainte tuturor vrednicia acesteia cu fapta şi cuvântul, covârşindu-le şi mutându-le pe toate din fragedă pruncie. Căci nu numai prin felul de viaţă a avut fiica lui Dumnezeu, Fecioara, locaşul cel mai vrednic de sus pentru ea, datorat dobândirii unei vrednicii mai înalte decât aceea de a sălăşlui în cort mai presus de toţi, fiindcă prin vrednicia petrecerii sale a depăşit pe toţi – şi prin felul acesta a adus mai dinainte şi o mărturie vie cu privire la marea taină ce avea să fie pentru ea. Căci a primit locul afierosit numai lui Dumnezeu, spre petrecere Lui, şi de unde Domnul împărtăşea dumnezeieştile voiri[11] prin Moise şi Aaron pentru cei care se apropiau de la mare distanţă împreună cu ei şi după ei, după vrednicie, şi unde credeau că locuieşte neîncetat şi în răstimpul dintre acele mijlociri. Tocmai acest locaş care era numai spre propria Lui petrecere, l-a primit, în chip de neînţeles, Copila lui Dumnezeu, nu pentru o perioadă de puţini ani, arătând astfel celor ce au minte şi mai dinainte propovăduind că ea însăşi avea să fie cu totul adevăratul altar şi locaş de petrecere a lui Dumnezeu şi jertfelnic al Aceluia, fără de asemănare mai bun şi locaş de taină al celei mai de sus înălţimi a tainelor Duhului Sfânt.
21. Pe lângă cele spuse, a dat o tăcută mărturie însemnată celor ce înţeleg că nu întâmplător a ales o viaţă în isihie şi desprinsă de toţi. Căci dacă Sfânta Sfintelor este nevăzută privirilor tuturor şi desăvârşit închisă pentru toţi oamenii şi este separată printr-un perete de toţi şi de toate şi este înconjurată de catapetesme şi la porţile din faţă acoperită cu văl şi cu acoperăminte şi nimănui deschise, afară numai arhiereului după rânduială, dar şi acestuia o dată pe an, când el se punea înaintea lui Dumnezeu, făcându-L milostiv pentru sine însuşi şi pentru toţi cei de afară; cum oare cea care este masa purtătoare a hranei celei îngereşti şi ţarina cea pururea roditoare şi, mai mult decât atât, ţarina pomului veşnic, jertfelnicul de obşte al întregului neam omenesc la care o singură dată în toţi vecii a intrat cel mai dumnezeiesc arhiereu şi „singurul pe care se cuvenea să-l avem” după cuvântul Apostolului (Evr. 6:20; 7:26) şi prin care S-a făcut Mijlocitor şi în chip nedespărţit a unit pe Dumnezeu cu oamenii, cum oare această comoară feciorelnică nu ar fi fost ţinută în cele mai ascunse petrecând o viaţă nevăzută tuturor oamenilor?
22. Şi dacă de sfinţii cei din vechime „lumea nu era vrednică” (Evr. 11:38) cum oare ar fi putut fi vrednică de ea, care este mai înaltă şi decât sfinţii îngeri din ceruri? Înţelege şi din aceasta cât de mare este înălţimea acestei Fecioare; căci aceia au fugit de petrecerea împreună cu oamenii, precum Însuşi spune: „în munţi şi în pustietăţi şi în crăpăturile pământului”, iar acesteia i-a fost dată spre sălăşluire Sfânta Sfintelor întru care a fost îngăduită să locuiască această preacurată Fecioară, când încă nici nu trecuse de vârsta primei pruncii, deşi s-a arătat că este mai înţeleaptă decât cei care au ajuns la vârsta deplinei înţelepciuni precum va arăta şi urmarea acestui cuvânt.
23. Căci fiind dăruită de la Dumnezeu şi lui Dumnezeu şi asta mai înainte de naşterea ei (şi cum ar fi putut să nu fie astfel cea care din veac a fost rânduită să fie sălaş Ziditorului veacurilor?) aşadar dăruită fiind lui Dumnezeu şi rod al rugăciunii şi cererii drepţilor (o! ce aripi ale rugăciunii aceleia, o! câtă trecere pe care a aflat-o la Domnul! O! ce inimi ale acelora atâta de nepătate, încât au adus lui Dumnezeu o astfel de rugăciune, care la atâta har a ajuns şi la atâta dăruire de la Domnul!) aşadar rodul unei astfel de rugăciuni fiind Fecioara, a fost adusă de părinţii ei Dătătorului iarăşi ca o ofrandă iubită, prin rugăciune (o! minunată pereche! O, jug binecuvântat împreună arând şi dar aducând sălaş mai râvnit decât cerurile), aşadar s-a adus ca dintr-o sfântă rădăcină care a odrăslit mlădiţă preasfântă, vlăstar care prin mărimea vredniciei a ajuns până la cer, mlădiţă care a odrăslit floarea cea mai dinainte de veci şi neveştejită, mlădiţă care a odrăslit pe Cel Care numai prin Cuvânt a odrăslit toată firea. A fost adusă deci mlădiţa aceasta altoită (vino, David, strălucind ca să spui prin armonioasă cântare în alăută) „ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu” (Ps. 51:8) „ca un pom” al tainelor lui Dumnezeu care „rodul său îşi va da la vremea sa” şi care va rodi negrăit „lângă izvoarele apelor” Duhului (Ps. 1:3).
24. S-a adus închinată lui Dumnezeu de către cei ce au născut-o, Maica lui Dumnezeu, nu o copiliţă, nu o tânără,  sau fiind doar cu puţin mai mică, ci abia de trei ani şi până mai ieri sau alaltăieri, încă mai era alăptată la sânul maicii sale. Dar încă de la această vârstă, Fecioara a arătat cele de cuviinţă celor care ştiu să judece drept. Căci cu negrăită veselie s-a arătat această înaintare. Şi fiind deja aproape de uşile din faţa Templului, tinere de bun neam, îmbrăcate potrivit neamului, au întâmpinat-o cu făclii, şi, astfel, cu mult alai fiind cinstită, după cuviinţă, au însoţit-o cu osârdie către cele dinlăuntru, şi prin aceasta, Fecioara a arătat limpede că simţea mai bine decât toţi cele săvârşite pentru ea şi cele ce rămâneau să fie plinite. Plină de demnitate şi plină de haruri şi admirată de toţi pentru frumuseţea şi purtarea cuvenite şi pentru maturitatea cea plină de înţelepciune, amestecându-se printre celelalte în bună rânduială, cum n-ai spune, iar apoi, adăugând la rânduială şi râvna, şi înlocuind zăbava cu graba, iuţind pasul, a înaintat, depăşind corul fecioarelor care făceau cerc în jurul ei, lăsând în urmă pe cei care o aduceau, aşa ca să se împlinească limpede cuvântul Psalmului aceluia „Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei se vor aduce ţie, aduce-se-vor întru bucurie şi veselie, aduce-se-vor în palatul Împăratului” (Ps. 44:18)
25. Dar încă şi Arhiereul a arătat la întâmpinare cuvântul acela profetic grăit întru totul despre ea: „ascultă, fiică, şi vezi, şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părinţilor tăi, şi va dori Împăratul frumuseţea ta” (Ps. 44:10), a stat puţin cu bunăcuviinţă, Fecioara, luând seama la cele auzite, şi de îndată a lepădat în urmă toate, părinţi, doici, jocurile copilăriei, despărţindu-se ea însăşi de cei dimpreună cu ea, singură între toate în chip strălucit şi strălucitoare, s-a apropiat de ierarh, privind către acesta cu încântare, cu blândeţe, şi aşa, cu graiul peltic şi cu purtările stângace şi drăgălăşenia pe care le avea potrivit vârstei, s-a încredinţat desăvârşit pe sine lui Dumnezeu, prin aplecarea firească către El.
26. Dar oare nu de mirare sunt unele ca acestea? Cum oare cea care era numai de trei ani, s-a încredinţat cu totul Celui Care printr-o mai mare pronie a îndreptat căile ei, şi, care, întru cunoştinţă, deosebeşte între făptură şi Ziditorul făpturii şi acordă cea mai mare cinstire, cuvenită Celui mai Mare peste toată făptura, cea care preferă pe Dumnezeu în locul braţelor mamei şi ale tatălui, şi între toate cele ale casei, a aflat mai de cinste altarul lui Dumnezeu şi pe ierarhul Lui, nefiind atrasă înspre nimic altceva, şi a ales pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe cele dumnezeieşti, şi de aceea a alergat la acestea cu bucurie? Căci oare nu despre ea spune David profetul către Dumnezeu: „Dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Tău” (Ps. 88:14). Şi apoi ea însăşi este numită tron însufleţit al lui Dumnezeu sau mai degrabă numai vrednicia acesteia (căci nu se spune că este singura mai presus de cetele cele nematerialnice de sus?) şi pentru aceasta mai mult decât acele tronuri, ea aduce la împlinire şi se arată a fi temelia negrăitei dreptăţi şi a marii judecăţi (Ps. 96:2). Astfel Fecioara a fost preaslăvită cu cea mai plină de discernământ cunoştinţă şi mai înainte de naşterea ei cea negrăită care fiind mai dinainte văzută duhovniceşte, acum s-a arătat tuturor în cea mai mare certitudine.
27. Aşadar şi pentru Moise încă de la vârsta lipsei de discernământ, deşi limba îi era anevoioasă şi gîngavă, a propovăduit, în chip cu totul preaminunat, ţinând urma flăcării dumnezeieşti pe care a preferat-o strălucirii aurului, şi pe care, precum spune cuvântul, a pus-o alături – drept dovadă a maturităţii judecăţii sale – de strălucirea cunoştinţei. Iar celelalte ale lui privitoare la bunătăţile din suflet, sunt ca nişte semne prevestitoare ale bărbăţiei viitoare, dar în comparaţie cu acestea de acum, nu este aproape nici o pricină de uimire. Căci oare ce vrednicie putea avea, pentru  dispoziţia inimii unui copil, o cunună împărătească împodobită cu petale de aur şi cu pietre strălucitoare (Ex. 4:10) faţă de dragostea braţelor părinteşti, duioşia maternă şi purtarea de grijă cuvenită cărora numai Fecioara dintre toţi le-a rezistat de bunăvoie la vârsta ei? Căci, faptul că a alergat la Dumnezeu cu atâta neţărmurită dragoste şi că a rămas singura să fie ţinută în Sfânta Sfintelor ca pentru a sluji în toată vremea tainei celei negrăite, când s-au întâmplat unele ca acestea lui Moise, pe care, atunci când avea să devină bărbat, frica, iar nu dumnezeiasca dragoste, l-a îndemnat să se depărteze de slujirea lui Faraon (Ex. 2:15), deşi multă vreme după aceea, pentru deprinderea virtuţii şi a luptelor ei şi pentru tinderea către Dumnezeu în munte, a fost învrednicit să fie învăţat în tainele preînchipuite ale acestei Fecioare şi a săvârşit ca un slujitor pregătirile rânduite pentru ea.
28. Dar să lăsăm pe acesta care s-a arătat, pe cât se pare, una cu robii şi să aducem vorba noastră iarăşi la cei care au venit la cunoaşterea de Dumnezeu de bună voia lor. Ne minunăm de Avraam şi de faimosul Melchisedec care au alergat la Dumnezeu de la ei înşişi, dar care erau deja la vârsta maturei cugetări şi care au văzut această mare mărturie a lui Dumnezeu care este lumea aceasta mare, pământul şi cele de pe pământ, amestecul elementelor, armonia desăvârşită a contrariilor, cerul, acest mare hotar care a cuprins toate câte cad sub simţuri, mulţimea stelelor din el, diversa şi minunata lor dispunere şi mişcarea corpurilor cereşti nu simplă, nici imediat contrară, ci armonioasă şi ritmică şi muzicală şi perioadele lor, conjuncţiile şi combinaţiile lor, opoziţiile lor şi de aici configurările cele cu multe înţelesuri cum obişnuiesc să le numească cei care le cunosc pe acestea şi toate celelalte ale firii câte s-au săvârşit prin cuvânt[12], toate mărturisesc şi îl propovăduiesc din veac pe Dumnezeu care este mai presus de toate.
29. Iar Fecioara care nu putea să-şi arunce ochii asupra nici uneia dintre acestea (căci nici vârsta nu o îngăduia), îl are deja pe Dumnezeu în cuget, iar când a fost adusă Lui, s-a bucurat. Mai mult, ea însăşi a înaintat către El din propriul îndemn, ca de la sine prinzând aripi către sfânta şi dumnezeiasca dragoste ceea ce şi înţelegând bine arhiereul lui Dumnezeu – cum că cele ce se petrec în alte suflete abia când, după mulţi ani ajung la vârsta desăvârşirii, chiar şi în sufletele celor aleşi, acestea Fecioara le are în suflet sălăşluite încă din copilărie şi că în tot cuprinsul vieţii va fi în acestea mai presus de toţi ca înălţime – pe ea mai presus de toţi cei mai buni a învrednicit-o să intre în Sfânta Sfintelor şi i-a convins pe toţi cei de atunci să primească faptul petrecut prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu şi prin dreapta Lui judecată. Căci Ea avea să fie vasul alegerii, nu doar precum un chivot al celor umbrite şi plin de chipuri, ci al adevărului însuşi. Şi aceasta nu pentru a purta înaintea Împăraţilor şi popoarelor dumnezeiescul nume, precum l-a purtat mai târziu Sfântul Pavel, ci pentru a purta în pântece pe Însuşi Acela al Cărui „nume este minunat” (Fapte: 9:15; Luca 11:27). Astfel, acela a primit numele de Pavel în loc de Saul, nefiind mai mic decât nici unul dintre toţi care au fost numiţi din veac cu nume nou, şi a fost învrednicit să-l poarte cu îndrăznire.
30. Pentru aceea, în chip potrivit, dacă ar privi cineva nu numai începutul bărbaţilor minunaţi renumiţi pentru virtute, ci ar căuta la însăşi calea luptătoare pentru virtute a acelora şi la însăşi răsplăţile desăvârşite şi cununile de sus, va afla că aceia de la început sunt cu mult inferiori faţă de această Pruncă a lui Dumnezeu pe care întregul popor o sărbătoreşte acum, pomenind cu negrăită bucurie mutarea celei dintre oameni în însăşi Sfânta Sfintelor. Căci şi Enoh a fost mutat, dar nu a fost cinstit pentru aceasta cu atâta prăznuire publică. După acesta, a fost răpit într-un car de foc Ilie, dar nu a fost prilej pentru aşa de mare sărbătoare, nici nu a cuprins toate vreo dumnezeiască desfătare şi nici nu le-a dat temei celor de pe pământ să urce la cer. După aceştia a fost adusă să sălăşluiască aici un copil de trei ani şi lumea întreagă s-a bucurat şi tot universul s-a umplut de veselie, plin fiind de dumnezeiescul avânt. O! Doamne! Ce este această minune, care este puterea acestei copile, înălţime a virtuţii, măreţie a slavei? Cine este cea care „a biruit lumea” (Ioan, 5:1) care a înnoit neamul, cine este cea care a făcut să dispară întristarea, rodul blestemului părintesc, şi care a odrăslit dumnezeiasca, neprihănita strălucire. Cine este veselia comună şi privată, cea fără de vârstă, pururea matură care a covârşit curgerea timpului care pe toate le nimiceşte? Dar să revenim la cuvântul nostru!
31. Deci a fost mutat Enoh pentru că era bineplăcut Domnului, şi voi lăsa la o parte faptul că acela era în vârstă de 365 de ani când a încetat din viaţă (Fac. 5:24), iar cea care astăzi este de faţă, era abia o Copilă de trei ani când a fost luată spre săvârşirea faptelor celor mai presus de fire, şi de aici să împartă haruri pe pământ, iar apoi îndată, toate de la pământ la cer s-au înveşmântat în slavă.  Dar l-a mutat şi pe acela Dumnezeu. Dar oare la ceruri? Nicidecum. „Căci nimeni nu poate urca la ceruri decât numai Cel Ce S-a pogorât din cer” (Ioan 3:13) făcându-Se al nostru pentru noi din această sfântă Fecioară, „Cel Ce este din cer”. Aşadar dacă este scris că Enoh de pe pământ a fost mutat de Dumnezeu, cu siguranţă i-a fost rezervat un loc cu totul inferior faţă de cel acordat acum Fecioarei. Căci nu este pe pământ un loc mai curat decât cel din Sfânta Sfintelor. Dar fiindcă acela cu nimic nu a folosit neamul, nici nu a nimicit păcatul, nici nu a plinit toată dreptatea, astfel încât la al treilea neam după el a fost potopul a toată lumea, iar acum prin ea şi pentru ea se arată înnoirea lumii şi prin aceasta ne-a deschis nouă acum porţile cerului, nu trimiţând ploaie năprasnică şi înfricoşătoare şi nimicitoare pentru toată suflarea, ci roua Duhului, dulceaţa sufletelor noastre, lumina  cea neapropiată, mare şi mai presus de minte [I Tim. 6:16] „care luminează pe tot omul ce vine în lume” [Ioan 1:9].
32.  Iar dacă cineva ar vrea să vorbească despre venirea Fecioarei la oameni să ştie că mai are de adăugat multe pentru a arăta superioritatea ei. Căci precum Fiul Cel Unul Născut din Tatăl a venit pentru noi din cerurile sfinte, astfel şi ea însăşi a venit la noi din Sfintele Templului. Drept aceea, mireasa nenuntită a Tatălui Celui Nemuritor a devenit logodnica unui muritor, neavând ea însăşi nevoie de aceste lucruri, ci ca să se arate spre mărturie nouă marea minune a naşterii celei negrăite şi pentru a fi mântuiţi, crezând în ea. Şi precum soarele ne răsare nouă la intervale şi necontenit îşi urmează cursul în cerc şi nu este cine să se ascundă de căldura lui după cum este scris („de la marginea cerului ieşirea lui şi oprirea lui până la marginea cerului” (Ps. 18:7) adică de unde mai întâi a venit, la fel şi Atotcurata avându-şi ieşirea din neamul omenesc şi intrând în cele de nepătruns ale Sfintei Sfintelor şi iarăşi se întoarce către oameni pentru ca pregătind ca o masă a sfinţirii să dea tuturor darul sfinţirii nestricăcios, fără ca cineva să fie lăsat la o parte, nici înseşi cele ascunse ale casei,  cele nepătrunse, adică.
33. Dar toate câte sunt pentru noi, de la soare se produc şi fiindcă ele se trec cu repeziciune şi noi avem nevoie de multe şi necontenit de rodirile prin el. Însă de darurile cele nestricăcioase ale Pururea-Fecioarei e nevoie numai într-o singură perioadă şi ea străluminează toate fără încetare, răsărindu-ne nouă în chip de negrăit soarele acela „întru Care nu este mutare, nici urmă de schimbare” (Iacob 1:7). Aşadar, lăsând la o parte mutarea lui Enoh de către Dumnezeu, să ne mutăm ochiul minţii la răpirea lui Ilie care i-a lăsat cojocul de lână ca un mare dar ucenicului său, pentru ca prin el să lucreze mai mult şi îndoit să devină darul facerii de minuni într-însul (IV Regi 2:14). Dar cu cât mai mult întrec minunile Maicii Fecioare pe acelea ale lui Elisei, când ea însăşi a fost statornicită minunea minunilor pe pământ şi minunea multfolositoare cea mai mare din tot veacul şi a dăruit Însuşi Fiului lui Dumnezeu veşmântul[13]adamic din pântece, care veşmânt vrednic de închinare a lucrat pentru noi nu îndoite minuni, ci atâtea minuni încât „dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul cred că lumea acceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” după cum spune cel mai teologhisitor Evanghelist (Ioan 21:25).

Partea a doua a Omiliei 53 se găsește aici: http://www.pemptousia.ro/2012/11/sfantul-grigorie-palama-omilie-la-intrarea-maicii-domnului-in-biserica-partea-2/