Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul – I

Despre mistagogia bisericească

sau privitor la care realităţi anume au fost întocmite drept simboluri riturile celebrate în sfânta biserică la dumnezeiasca Sinaxă

(traducere de Diac. Ioan I. Ică Jr.)

Domnului Teoharist, Maxim umil monah^[1]

I. Prolog

Prilejul scrierii

Cum anume „un înțelept se face mai înțelept atunci când prinde un prilej, iar atunci când un om drept cunoaște își va spori înțelegerea”, potrivit dumnezeiescului proverb [Pr 9, 9], tu însuți, mai cinstit pentru mine decât toți, mi‑ai arătat limpede prin experiență, fiindcă înveți cu fapta ceea ce sugerează în chip înțelept acest cuvânt dumnezeiesc. Căci auzindu‑mă odată povestind în treacăt pe scurt, pe cât îmi stătea în putere, cele contemplate în chip frumos și tainic, dar și, pe cât îi era cu putință, în chip foarte învățătoresc, despre sfânta biserică și sfânta Sinaxă [Liturghie] celebrată în ea de un alt mare bătrân^[2] și cu adevărat înțelept în cele dumnezeiești, mi‑ai cerut stăruitor să‑ți fac în scris istorisirea [diēgesin] acestora, vrând să ai litera ca pe un leac al uitării^[3] și un ajutor al amintirii [memoriei]. Ziceai că pe aceasta [amintirea] timpul o subjugă în chip natural, iar prin uitare o pradă pe nesimțite de lucrurile frumoase depuse în ea, putând șterge cu totul întipăririle și imaginile lor; și, de aceea, are negreșit nevoie de o modalitate de înnoire prin care puterea cuvântului înfloritoare mereu poate păstra în chip natural amintirea [memoria] neafectată și nediminuată. Iar că faptul de a căuta o permanență indestructibilă a celor auzite e mai înțelept decât a le auzi pur și simplu, o știe negreșit oricine se îngrijește chiar și numai puțin de noblețea cuvântului și nu e străin cu totul de familiaritatea cu cuvântul.

Modestia unui narator

„La început am șovăit față de acest cuvânt, dat fiind că se va spune adevărul”^[4], gândind să refuz propunerea. Nu fiindcă nu voiam, preaiubiților, să vă fac, după putință, pe plac în orice mod, ci pentru că sunt unul care nici nu m‑am împărtășit de harul care îi ridică pe cei vrednici la aceasta, nici nu am experiența puterii și practicii vorbirii, fiind crescut în simplitate și cu desăvârșire neinițiat în discursurile artistice care‑și au grația în singură rostirea lor, și de care cei mulți se bucură cel mai mult, mărginindu‑și plăcerea la auzul lor, chiar dacă adeseori ele n‑au în profunzime nimic prețios; și, ca să vorbesc mai la propriu și mai adevărat, pentru că mă temeam să nu insult prin josnicia cuvântului meu înalta grăire și înțelegere cu privire la cele dumnezeiești a acelui fericit bărbat.

Cedând totuși mai apoi silniciei [violenței] iubirii, care e mai tare decât toate, am primit de bunăvoie porunca, preferând mai degrabă să fiu luat în râs din pricina îndrăznelii și lipsei de educație de către cei ce fac reproșuri, decât să fiu socotit de voi că prin amânarea mea nu vreau să mă străduiesc împreună cu voi în tot ce‑i frumos, și aruncându‑mi grija pentru felul cum voi vorbi asupra lui Dumnezeu [cf. Ps 54, 23; 1 Ptr 5, 7], Singurul care face minuni [cf. Ps 135, 4], Care învață pe om cunoaștere [cf. Ps 93, 10] și face limpede limba gângavilor [cf. Is 35, 6], celor aflați în impas le deschide o cale^[5], Care ridică de pe pământ pe cel sărac și înalță din gunoi pe cel lipsit [cf. Ps 112, 7], cu alte cuvinte Care ridică din cugetul cărnii [cf. Rm 8, 6–7] și din mocirla urât‑mirositoare a patimilor pe cel sărac în duhul [cf. Mt 5, 1]: fie pe cel sărac de răutate și lipsit de deprinderea ei, fie, dimpotrivă, pe cel ținut încă de legea cărnii și de patimi, și, de aceea, sărac de virtute și cunoaștere și lipsit de har.

Completare la Dionisie Areopagitul

Dar pentru că simbolurilor de la sacra celebrare a sfintei Sinaxe au fost deja contemplate în chip vrednic de înalta lui înțelegere de preasfântul și cu adevărat arătătorul celor dumnezeiești Dionisie în tratatul său „Despre ierarhia bisericească”^[6], trebuie știut că acum cuvântul nu va parcurge din nou aceleași lucruri, nici nu va purcede prin aceleași lucruri ca acela — întrucât ar fi un lucru îndrăzneț și temerar, și aproape de nebunie, ca aceia care nu‑l pot nici cuprinde, nici înțelege pe acela, să încerce să întreprindă cele ale aceluia sau să ofere ca ale sale proprii misterele/tainele arătate în chip inspirat prin Duhul numai aceluia —, ci doar câte, prin voia lui Dumnezeu, au fost lăsate de acela cu iubire de oameni și altora ca ușor de înțeles pentru expunere [ekthesin]  și exersarea deprinderii dorinței acelora în jurul celor dumnezeiești; cele prin care raza atotluminoasă^[7] a celor celebrate se face înțeleasă și cunoscută și‑i reține la sine pe cei cuprinși de dorul ei, pentru ca nu cumva cei de după el să fie cu desăvârșire lipsiți de lucrare tot timpul zilei vieții de acum, neavând Cuvântul care să‑i tocmească pentru acea dumnezeiască îngrijire a viei și Care pentru lucrarea duhovnicească a viei duhovnicești [cf. Mt 20, 1–6] le dă drept plată dinarul duhovnicesc cu chipul dumnezeiesc [cf. Fc 1, 26] și preaîmpărătesc prădat de la început de cel rău prin amăgire la călcarea poruncii.

Fericitul bătrân

Anunț însă că nu voi spune în continuare toate cele contemplate în chip tainic de fericitul bătrân^[8], nici înseși cele spuse așa cum au fost înțelese/gândite și grăite de acela — căci, pe lângă faptul că era un filozof și dascăl a toată educația, prin bogăția virtuții, prin îndeletnicirea și iubirea de osteneală mai îndelungată și mai știutoare acela se făcuse liber de lanțurile materiei și de imaginațiile ei, și avea, pe cât se pare, mintea luminată de jur‑împrejur de razele dumnezeiești și putând de aceea privi în Dumnezeu cele care nu sunt văzute de cei mulți; avea cuvântul interpret foarte exact al celor înțelese de minte și neîmpiedicat de nici o pată a patimilor, viguros în a purta și grăi intact, asemenea unei oglinzi, cele care de către alții nu pot fi nici măcar înțelese, astfel încât auditorii lui să poată vedea vehiculată de cuvântul său întreagă mintea lui, cele înțelese/gândite de el să fie reflectate în întregime de mintea lui întreagă, și ei să primească prin mijlocirea cuvântului cele transmise lor —, ci voi spune numai câte le port în amintire și cât le pot înțelege în chip nedeslușit și grăi într‑un mod încă și mai nedeslușit, dar cu evlavie, prin harul lui Dumnezeu Care luminează cele întunecate. Fiindcă presupun că nici voi, care știți să judecați drept, nu trebuie să credeți că pot înțelege sau grăi altfel decât pot înțelege și grăi și cât îmi dă harul cel de sus, proporțional cu puterea hărăzită mie de providență, deși Cel ce dă și învață este Cel mai înalt; căci a cere cele egale de la cei ce nu sunt egali în virtute și cunoaștere mi se pare că nu e departe de ceea ce fac cei care încearcă să arate că luna luminează în mod egal cu soarele și se silesc să împace între ele cele ce nu sunt identice întru toate cu cele ce sunt identice întru toate — lucru imposibil.

Treime, afirmare și negare

Conducător al celor înțelese și grăite să fie Dumnezeu, Singura Inteligență/Minte [Nous] a celor ce înțeleg și sunt înțelese cu mintea, Singurul Cuvânt/Rațiune [Logos] al celor ce grăiesc/raționează și sunt grăite/raționate, și Singura Viață [Zoe] a celor ce au viață și primesc viața; El, Care pentru cele ce sunt și devin este și devine tuturor toate [cf. 1 Co 9, 22], dar pentru Sine Însuși nicidecum nu este și nu devine nimic din cele ce sunt și devin, ca Unul care în chip natural nu este compus cu absolut nimic din cele ce sunt, drept pentru care din pricina supraexistenței Sale primește să se spună despre El în chip mai potrivit că nu este. Căci dacă faptul de a cunoaște că există o diferență între Dumnezeu și creaturi este necesar pentru noi, atunci e nevoie ca suprimarea [aphairesis] celor ce sunt să fie o instituire [thesis] a Celui mai presus de existență, iar instituirea celor ce sunt să fie o suprimare a Celui mai presus de existență; și ca amândouă aceste apelative: atât existența, cât și nonexistența, să fie contemplate în chip evlavios în jurul Lui, dar nici unul să nu poată fi enunțat în sens propriu. Fiindcă amândouă se enunță despre El în mod propriu: unul instituind existența lui Dumnezeu în calitate de cauză a celor ce sunt, iar altul suprimând prin transcendență orice cauză a existenței celor ce sunt; și iarăși: nici unul nu se enunță în sens propriu, dat fiind că nici unul nu oferă instituirea a ce anume este Cel căutat în însăși natura și ființa Sa; căci de Cel cu care absolut nimic, fie existând, fie neexistând, nu este asociat în chip natural potrivit unei cauze, pe drept cuvânt nu este apropiat nimic din cele ce sunt și sunt spuse, nici din cele ce nu sunt și nu sunt spuse, fiindcă Își are existența simplă, de necunoscut, inaccesibilă pentru toți și cu totul de netâlcuit, fiind mai presus de orice afirmare și negare [kataphasis kai apophasis].

Atât însă despre acestea, iar acum să venim la tema cuvântului nostru.

II. Contemplări ale edificiului bisericii

1. Biserica și Dumnezeu

1. Cum și în ce mod este sfânta biserică o icoană/imagine și o întipărire/amprentă a lui Dumnezeu^[9]

Spunea așadar acel fericit bătrân, potrivit unui prim elan al contemplării^[10], că sfânta biserică poartă o întipărire/amprentă și icoană/imagine a lui Dumnezeu, ca una care prin imitare și întipărire/amprentă are aceeași lucrare/act [energeian] cu El. Căci

— așa cum Dumnezeu, făcând și aducând cu puterea Lui infinită la existență toate, le și ține la un loc, adună și circumscrie, și ca providență [pronoētikōs] strânge unele în altele și în Sine Însuși cele inteligibile și sensibile și, ținând în jurul Lui Însuși în calitate de cauză, început și sfârșit, le face pe cele distanțate între ele prin natură, să încline unele spre altele prin unica putere a relației^[11] față de El în calitate de origine; [relație] potrivit căreia le aduce pe toate la o identitate nediferențiată și necontopită de mișcare și existență, întrucât inițial [proēgoumenōs] nimic din cele ce sunt nu se revoltă și divide față de nimic potrivit diferenței de natură sau mișcare, pentru că toate cresc în mod natural împreună cu toate în chip neamestecat potrivit străjuirii și relației lor unice și indisolubile cu unica origine și cauză a lor, [relație unică] care abolește și acoperă toate relațiile particulare contemplate în toate potrivit naturii fiecăreia din cele ce sunt, nu stricându‑le, desființându‑le și făcându‑le să nu mai fie, ci biruindu‑le și apărând peste ele ca totalitate a părților sau apărând drept cauza înseși acestei totalități; [cauză] prin care este natural să apară și să existe atât totalitatea însăși, cât și părțile acestei totalități, fiindcă ele au cauza lor strălucind mai presus decât ele, și ea acoperă existența lor ca a unora ce sunt cauzate așa cum un soare suprastrălucitor acoperă natura și puterea stelelor. Pentru că este natural ca așa cum părțile sunt și se cunosc din totalitate, tot așa și cele cauzate să fie și să se cunoască în sens propriu din cauza lor, și particularitatea lor să ia odihnă atunci când, fiind învăluită de jur‑împrejur prin raportarea la cauză, aceasta este calificată în întregime, așa cum s‑a spus, potrivit unicei puteri a relației față de aceasta^[12]. Deoarece, întrucât este toate în toți și în toate [cf. 1 Co 15, 28], Dumnezeu, Care e în măsuri infinite mai presus de toate, va fi văzut numai El singur de cei curați la gândire [cf. Mt 5, 8], atunci când mintea care culege prin contemplare rațiunile celor ce sunt, sfârșește la Dumnezeu Însuși ca la o cauză, un început și un sfârșit al producerii și devenirii [genezei] a toate și străfund fără dimensiuni al incintei care cuprinde toate;

— în același mod și sfânta biserică a lui Dumnezeu se va arăta lucrând/activând [energousa] față de noi aceleași lucruri cu Dumnezeu ca o icoană prin arhetipul ei. Pentru că, deși cei renăscuți și recreați de ea prin Duhul: bărbați, femei și copii, sunt mulți și aproape infiniți la număr, divizați și diferind foarte mult între ei prin gen și înfățișare, prin neamuri, limbi, vieți, vârste, socotințe, meserii, moduri de comportare și obiceiuri, aptitudini și științe, demnități și destine, caractere și deprinderi, totuși ea le dă și dăruie tuturor în mod egal o singură formă dumnezeiască și un singur nume^[13]: faptul de a fi și de a se numi [a‑și avea existența și a‑și primi numele] plecând de la Hristos, precum și o singură relație, pe cea simplă, fără părți și indivizibilă potrivit credinței; [relație] care nu mai îngăduie să fie cunoscute, chiar dacă există, multele și cu neputință de povestit diferențe care sunt în jurul fiecăruia, aceasta din pricina raportării și convergenței universale a tuturor spre ea^[14], potrivit căreia nimeni nu mai e absolut cu nimic separat prin sine însuși de ce este comun, întrucât toți sunt concrescuți și uniți unii cu alții prin harul și puterea unică, simplă și indivizibilă a credinței — „căci toți, zice [Scriptura], aveau o singură inimă și un singur suflet” [FA 4, 32] —, așa cum din diferite membre există și se vede un singur corp, iar acest lucru e vrednic de Hristos, Care este cu adevărat Capul nostru^[15] [cf. Ef 4, 15], „în Care, zice dumnezeiescul Apostol [Pavel], nu mai e nici masculin, nici feminin, nici iudeu, nici elin, nici circumcizie, nici necircumcizie, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici om liber, ci toate sunt și în toate” [Ga 3, 28] El închizându‑le de jur‑împrejur în Sine Însuși pe toate prin puterea unică, simplă și infinit înțeleaptă a bunătății ca un centru al unor linii drepte ieșite din el și care printr‑o cauză și putere unică, simplă și unitară nu lasă originile celor ce sunt să se îndepărteze odată cu capetele lor, circumscriindu‑le în cerc extensiunile și strângând la Sine Însuși determinările celor ce sunt și au fost făcute de El, pentru ca făpturile și creaturile Unului Dumnezeu să nu mai fie cu totul străine și vrăjmașe unele altora, pentru că nu au în jurul a ce și unde anume să‑și arate prietenia, pacea și identitatea unora față de ele, și să fie primejdie ca, separată de Dumnezeu, însăși existența lor să cadă în neexistență.

Prin urmare, sfânta biserică este, după cum s‑a spus, o imagine/icoană a lui Dumnezeu ca una care, deși cei unificați potrivit ei prin credință sunt diferiți în însușiri și vin din locuri și moduri diferite, lucrează/activează față de credincioși aceeași unire [henōsin] cu Dumnezeu, pe care este natural să o lucreze/activeze fără contopire Dumnezeu Însuși față de ființele celor ce sunt, atenuând și identificând, precum s‑a arătat, diferența din jurul lor prin raportarea și unirea [anaphora te kai henōsei] cu Sine Însuși în calitate de cauză, început și sfârșit al lor.

2. Biserica și cosmosul

2. Despre cum și în ce mod sfânta biserică este icoană a lumii alcătuite din ființe văzute și nevăzute^[16]

Lumea de sus și lumea de jos

Potrivit unui al doilea elan al contemplării^[17] [fericitul bătrân] spunea că sfânta biserică a lui Dumnezeu e o întipărire/amprentă și o icoană/imagine a întregii lumi [cosmos] alcătuite din ființe văzute și nevăzute, ca una care primește aceeași unire și distincție [henōsis kai diakrisis] cu acesta. Căci

— așa cum aceasta, deși ca edificiu este o singură casă, primește o diferențiere printr‑o calitate specială a configurării potrivit dispoziției spațiale, fiind divizată în locul rezervat numai sacerdoților [hiereusi] și liturgilor [diaconilor], pe care‑l numim sanctuar [hierateion] și cel lăsat spre călcare tuturor credincioșilor laici, pe care‑l numim templu [naos], dar este iarăși una potrivit subzistenței [kata tēn hypostasin], nefiind condivizată odată cu părțile ei din pricina diferenței părților între ele, ci prin raportarea la unitatea ei dezleagă aceste părți de diferența în nume, arătându‑le pe amândouă identice între ele și evidențiază faptul că fiecare este în mod alternativ pentru cealaltă ceea ce fiecare este pentru ea însăși: naosul drept un sanctuar în potență, sfințit prin raportarea la inițierea în taină [mistagogia] de la capătul său și, iarăși, sanctuarul drept un naos în act întrucât îl are pe acesta [naosul] drept început al aceleiași inițieri în taină [mistagogii], și prin amândouă [biserica] rămâne una și aceeași;

— tot așa și întreaga lume a celor ce sunt, produsă de Dumnezeu prin facere/devenire/geneză, și divizată în lumea inteligibilă umplută de ființe inteligente și necorporale, și lumea aceasta sensibilă și corporală țesută cu măreție din multe specii și naturi, e sugerată în chip înțelept prin această biserică făcută de mână ca o altă biserică nefăcută de mână, și care are drept sanctuar lumea de sus atribuită puterilor de sus, iar drept naos lumea de jos rezervată celor sortiți să viețuiască prin simțuri.

Lumea inteligibilă și lumea sensibilă

Sau, iarăși, lumea e una, iar nu condivizată odată cu părțile ei, ci, din contră, prin raportarea la unitatea și indivizibilitatea ei înseși circumscrie și diferența părților înseși care vine din proprietățile lor naturale, și le arată fiind în mod alternativ identice fără contopire cu ea însăși și între ele: fiecare pătrunzând întreagă în cealaltă întreagă și amândouă coîmplinind‑o întreagă ca niște părți pe un unu și fiind coîmplinite prin ea în mod uniform și integral ca un un niște părți. Căci pentru cei ce pot să vadă întreaga lume inteligibilă apare întipărită tainic prin formele ei specifice simbolice în întreaga lume sensibilă, iar întreaga lume sensibilă există în întreaga lume inteligibilă fiind simplificată cognitiv în minte în rațiunile lucrurilor. Fiindcă aceasta este în aceea prin rațiuni [logoi], iar aceea este în aceasta prin întipăriri [typoi], „și lucrul lor era ca și cum ar fi o roată în roată”, zice minunatul văzător al celor mari Iezechiel [Iz 1, 16] vorbind, pe cât socot, despre cele două lumi; și, iarăși, „cele nevăzute ale Lui se văd de la creația lumii înțelegându‑se cu mintea din făpturi”, zice dumnezeiescul Apostol [Rm 1, 20]. Iar dacă prin cele ce apar se văd cele ce nu apar, precum stă scris, cu atât mai mult cele ce apar vor fi înțelese cu mintea de cei ce se țin de contemplarea duhovnicească prin cele ce nu apar; deoarece contemplarea simbolică a celor înțelese cu mintea/inteligibile prin cele văzute este o știință și o înțelegere/intuiție a celor văzute prin cele nevăzute, dat fiind că negreșit cele ce se arată unele pe altele trebuie să aibă adevărate/reale și limpezi atât reflectările [emphaseis] unele în altele, cât și relația neștirbită cu acestea.

Lumea sensibilă

3. Că sfânta biserică a lui Dumnezeu este o icoană și numai a lumii sensibile^[18]

Spunea iarăși [fericitul bătrân] că

— sfânta biserică a lui Dumnezeu este un simbol și numai al lumii sensibile în sine, ca una care are drept cer dumnezeiescul sanctuar, iar drept pământ strălucirea naosului;

— după cum și lumea este o biserică având asemenea unui sanctuar cerul și asemenea unui naos ordinea împodobită a pământului.

3. Biserica și omul

4. Cum și în ce mod sfânta biserică a lui Dumnezeu este o icoană care înfățișează simbolic pe om și este înfățișată ca o icoană de către om^[19]

Și, iarăși, potrivit unui alt mod de contemplare^[20], [fericitul bătrân] spunea că sfânta biserică a lui Dumnezeu este un om, ca una care are drept suflet [psychē] sanctuarul, drept minte [nous] dumnezeiescul jertfelnic și drept trup [sōma] naosul, fiind ca un chip și asemănare a omului făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu [cf. Fc 1, 26]: prin naos propunând ca printr‑un trup filozofia morală [ēthikēn philosophian], prin sanctuar explicând ca printr‑un suflet contemplarea naturală [physikēn theōrian], iar prin dumnezeiescul jertfelnic arătând ca printr‑o minte/intelect teologhisirea inițiatică [mystikēn theologian].

Și, invers, [mai spunea că] este o biserică inițiatică/tainică^[21] omul care prin trup ca printr‑un naos face să strălucească partea practică [făptuitoare] a sufletului prin lucrările poruncilor în virtuți potrivit filozofiei practice; prin suflet ca printr‑un sanctuar oferă prin rațiune lui Dumnezeu rațiunile lucrurilor sensibile tăiate împrejur de materie în chip curat în Duhul potrivit contemplării naturale; iar prin minte ca printr‑un jertfelnic cheamă mult‑lăudata tăcere care e în adâncurile de nepătruns^[22] ale măreței grăiri a Dumnezeirii nearătate și necunoscute printr‑o altă tăcere grăitoare și mult‑rostitoare și, pe cât e cu putință omului, ajunge să se unească cu ea în teologhisirea inițiatică și devine așa cum e pe drept cuvânt să fie cel ce s‑a învrednicit de vizitarea lui Dumnezeu și a fost însemnat de scânteierile Sale atotluminoase.

4. Biserica și sufletul

5. Cum și în ce mod, iarăși, sfânta biserică a lui Dumnezeu este icoană și întipărire și a sufletului înțeles în el însuși^[23]

Două puteri — inteligentă și vitală

Mai învăța [fericitul bătrân] că sfânta biserică a lui Dumnezeu nu poate fi numai o icoană a omului întreg alcătuit prin compunere din suflet și din trup, ci și a sufletului însuși contemplat cu rațiunea în el însuși. Fiindcă spunea că sufletul e alcătuit în general dintr‑o putere inteligentă și una vitală, puterea inteligentă [noera dynamis] fiind pusă în mișcare în chip suveran prin voință, iar cea vitală [zōtikē] rămânând prin natura ei neliberă, cum și este.

Două aspecte — contemplativ și practic — și explicitarea lor în cinci cupluri

Și, iarăși, că de puterea inteligentă ține latura contemplativă [to theōrētikon], iar de puterea vitală latura practică [to praktikon], iar latura contemplativă spunea că se numește minte/intelect [nous], iar cea practică rațiune [logos], mintea fiind cea care pune în mișcare puterea inteligentă, iar rațiunea cea care poartă de grijă de puterea vitală; una, adică mintea, atunci când își păzește cu totul neschimbabile mișcările spre Dumnezeu, este și se numește înțelepciune [sophia], iar cealaltă, adică rațiunea, este și se numește chibzuință [phronēsis], atunci când, legând prin fapte de minte în chip cuminte/cumpătat [sōphronōs] puterea vitală guvernată de ea, o arată nediferită de ea, purtând prin virtute aceeași reflectare a divinului ca și ea [mintea] și asemănătoare ei, reflectare care, spunea, e împărțită în chip natural între minte și rațiune; astfel încât sufletul este și se arată inițial [proēgoumenōs] alcătuit mai degrabă din minte și rațiune ca unul inteligent și rațional, puterea vitală fiind contemplată în mod egal în amândouă, adică în minte și rațiune — căci nu este îngăduit să gândim despre oricare din acestea că este lipsită de viață —, și fiind împărțită între ambele; [putere vitală] prin care mintea, care spuneam că se numește și înțelepciune, epuizându‑se prin deprinderea contemplativă într‑o tăcere și cunoaștere de nespus, e adusă la adevăr [alētheia] printr‑o cunoaștere de neuitat [gnōsis alēstos]^[24] și fără sfârșit, iar rațiunea, pe care am numit‑o chibzuință, sfârșește prin deprinderea practică realizată mântuitor potrivit virtuții la bine [agathon] prin intermediul credinței [pistis], din amândouă acestea alcătuindu‑se adevărata știință a realităților dumnezeiești și omenești: cunoașterea cu adevărat fără greșeală capăt al întregii preadumnezeiești filozofii a creștinilor.

Vorbind încă și mai limpede despre acestea, spunea că o parte [a sufletului] este cea contemplativă, precum s‑a zis, iar alta cea practică; partea contemplativă o numea minte [nous], iar pe cea practică rațiune [logos], ca unele care sunt primele puteri [dynameis] ale sufletului, și, iarăși, mintea o numea înțelepciune, iar rațiunea chibzuință, ca unele ce sunt primele lucrări/acte [energeias] ale acestora.

Reducția celor cinci cupluri la unitate în jurul lui Dumnezeu

Dezvoltând iarăși, spunea că de latura inteligentă a sufletului țin mintea, înțelepciunea, contemplarea, cunoașterea și cunoașterea de neuitat, al căror sfârșit/scop este adevărul; iar de latura rațională țin rațiunea, chibzuința, practica, virtutea, credința, al căror sfârșit/scop este binele. Iar adevărul și binele, spunea, Îl arată pe Dumnezeu: adevărul atunci când divinul pare să fie însemnat din ființa [ek tēs ousias] Sa — căci adevărul e un lucru simplu, unic și unul, identic, fără părți, neschimbabil și nesupus unei pasivități, de neuitat și cu totul neîntrerupt; iar binele atunci când Acesta pare să fi însemnat din lucrarea/actul [ek tēs energeias] Lui —, fiindcă binele este binefăcător și pronietor al tuturor celor ce provin din el, și străjuitor al lor, și, întrucât potrivit opiniei etimologilor acesta [binele, aga‑thon] derivă de la faptul de a fi, a fi pus sau a alerga foarte tare [agan einai ē tetheisthai ē theein], el dăruie tuturor celor ce sunt faptul de a exista, de a persista și de a fi mișcat^[25] [cf. FA 17, 28].

Așadar, cele cinci cupluri [pente syzygiai] înțelese a fi în jurul sufletului își au locul în jurul unicei perechi care însemnează divinul; cupluri sunt aici: mintea și rațiunea, înțelepciunea și chibzuința, contemplația și acțiunea [practică], cunoașterea și virtutea, cunoașterea de neuitat și credința; iar cuplul care însemnează divinul e adevărul și binele, spre care pus fiind progresiv în mișcare sufletul, se unește cu Dumnezeul a toate, imitând neschimbabilitatea și binefacerea ființei și lucrării/actului Lui prin fixitatea și nestrămutarea în bine a alegerii lui libere.

Excurs — psaltirea cu zece corzi a sufletului

Și ca să amestec și eu în acestea o mică teorie potrivită, aceasta este poate divina decadă a coardelor psaltirii [cf. Ps 32, 2; 143, 9] părții inteligibile a sufletului, care lasă rațiunea să facă ecou duhului prin cealaltă fericită decadă a poruncilor, și care produce în mod inteligibil sunetele desăvârșite, armonioase și melodioase prin care este lăudat în imne Dumnezeu; aceasta pentru ca eu să aflu care este rațiunea decadei care cântă și a celei cântate și cum anume o decadă unită și legată în chip tainic de cealaltă decadă îl readuce la Sine Însuși coîmplinit prin mine, cel mântuit de El, pe Iisus, Dumnezeul și Mântuitorul meu, Cel ce e pururea preaplin și suprapreaplin, neputând nicicând să iasă din Sine Însuși, iar pe mine, omul, mă restaurează în chip minunat în mine însumi, sau mai degrabă în Dumnezeu de la Care am primit existența [to einai] și spre Care tind de departe dorind să primesc existența fericită [to eu einai]; iar cel ce poate să cunoască din pătimirea lor cele spuse ajunge să cunoască deja prin experiență în chip limpede demnitatea proprie: cum anume e redat chipului ceea ce este după chip? cum anume e cinstit Arhetipul? care este puterea tainei mântuirii noastre? și pentru cine a murit Hristos^[26]? cum anume, iarăși, putem rămâne în El și El în noi, precum a spus [cf. In 15, 4]? și cum anume „este drept cuvântul Domnului și toate lucrurile Lui sunt în credință” [Ps 32, 4]?

Dinamica unificării puterilor sufletului în Dumnezeu

Dar să ne întoarcem cuvântul la șirul cuvântului, mulțumindu‑ne despre acestea cu atât.

Fiindcă, spunea el, mintea, pusă în mișcare prin înțelepciune, vine la contemplare, prin contemplare la cunoaștere, prin cunoaștere la cunoașterea de neuitat, iar prin cunoașterea de neuitat la adevăr, în jurul căruia mintea își primește limita mișcării, întrucât ființa, puterea, deprinderea și lucrarea lui sunt circumscrise. Căci spunea că înțelepciunea e o putere/potență [dynamis] a minții și mintea însăși e înțelepciune în potență; contemplarea este o deprindere/habitus [hexis], cunoașterea o lucrare/un act [energeia] a minții, iar cunoașterea de neuitat este o veșnică mișcare fără sfârșit și devenită deprindere a înțelepciunii, contemplării și cunoașterii, respectiv a puterii, deprinderii și lucrării [potenței, habitusului și actului], în jurul a ceea ce poate fi cunoscut și care e mai presus de cunoaștere, mișcare al cărei capăt este ca lucru ce poate fi cunoscut fără uitare adevărul; vrednic de mirare fiind cum anume ceea ce este de neuitat sfârșește circumscris, dacă nu este evident că este atunci când este limitat de adevăr ca Dumnezeu. Căci adevărul este Dumnezeu, în jurul Căruia mintea, mișcându‑se fără sfârșit și fără uitare, nu poate avea un sfârșit al mișcării, neaflând limită [peras] acolo unde nu există dimensiune [diastēma]. Căci măreția minunată a infinității [apeiria] divine e lipsită de cantitate sau părți și este cu totul lipsită de dimensiuni, și nu are vreo cuprindere/comprehensiune [katalēpsis] care să ajungă la El ca să cunoască ce este El după ființă, iar ceea ce nu are dimensiuni sau cuprindere nu poate fi limitat [aperaton] pentru cineva.

Iar rațiunea, pusă fiind și ea în mișcare prin chibzuință vine la acțiune/făptuire practică, iar prin acțiune/făptuire la virtute, prin virtute la credință, care este certitudinea sigură și neclintită a celor dumnezeiești, pe care rațiunea având‑o mai întâi în potență prin chibzuință, o arată mai târziu în act prin virtute pentru arătarea ei prin fapte — căci „credința fără fapte este moartă” [Iac 2, 26], precum stă scris, iar tot ce e mort și inactiv nimeni care gândește bine n‑ar putea îndrăzni să spună că se numără între cele bune —; iar prin credință vine la bine, în jurul căruia rațiunea primește un sfârșit încetându‑și lucrările proprii, dat fiind că puterea/potența, deprinderea/habitusul și lucrarea/actul ei sunt circumscrise. Căci zicea că chibzuința e o putere/potență a rațiunii și rațiunea însăși este chibzuința în potență; acțiunea făptuirea este o deprindere/habitus; virtutea, o lucrare/un act; iar credința este fixitatea și neschimbabilitatea interioară a chibzuinței și a virtuții, respectiv a puterii, deprinderii și lucrării rațiunii, al cărei capăt ultim este binele, în jurul căruia ajungând rațiunea își încetează mișcarea; căci Dumnezeu este binele, în care își găsește în chip natural limita toată puterea întregii rațiuni.

Contemplativul practic și practicul contemplativ

Dar a divide și a spune cum și în ce mod se realizează și actualizează fiecare din acestea și ce se opune fiecăreia din acestea sau i se potrivește și în ce măsură, nu ține de tema de față, afară de faptul de a ști că orice suflet, atunci când prin harul Duhului Sfânt, și prin iubirea de osteneală și strădania proprie va putea să le lege și să le țeasă între ele pe acestea: rațiunea cu mintea, chibzuința cu înțelepciunea, acțiunea cu contemplația, virtutea cu cunoașterea, credința cu cunoașterea de neuitat, nici una nefiind micșorată sau înmulțită față de cealaltă, orice exces sau deficit privitor la ele fiind eliminat; și, ca să vorbesc scurt, când va face din decada sa o monadă, atunci orice suflet se va uni și el cu Dumnezeu Cel Adevărat și Bun, Unul și Unic, și va deveni frumos și măreț și asemenea Lui, pe cât e cu putință, prin complinirea celor patru virtuți generale care arată divina decadă din suflet și cuprinde cealaltă fericită decadă a poruncilor — căci tetrada e o decadă în potență compusă progresiv plecând de la monadă; și, iarăși, ea este și o monadă cuprinzând concentrat binele în mod unitar și arătând prin sine, împărțită în mod nesecționat simplitatea și neîmpărțirea actului/lucrării divine — [virtuți] prin care sufletul și‑a păstrat cu încordare binele său ireproșabil și a respins drept un lucru rău ce e străin de el, pentru că are minte rațională, înțelepciune chibzuită, contemplație activă/făptuitoare, cunoaștere virtuoasă și, peste acestea, o cunoaștere de neuitat atotcredincioasă și neclintită, pentru că a adus lui Dumnezeu în chip cuminte cele cauzate unite cu cauzele, actele/lucrările unite cu potențele/puterile, și a primit în schimbul lor îndumnezeirea [theōsis] care creează simplitatea.

Patru semne ale îndumnezeirii sufletului

Căci rațiunea este o lucrare/un act și o manifestare a minții, fiind ca un lucru cauzat față de o cauză, chibzuința e o lucrare/un act și o manifestare a înțelepciunii, acțiunea/făptuirea e o lucrare/un act și o manifestare a contemplației, virtutea e o lucrare/un act și o manifestare a cunoașterii, iar credința o lucrare/un act și o manifestare a cunoașterii de neuitat, din care se creează relația interioară față de adevăr și bine, adică față de Dumnezeu, [relație] despre care spunea că este știință divină și cunoaștere fără greșeală [infailibilă], iubire și pace, în care și prin care este îndumnezeirea [theōsis]: — știința ca o complinire a întregii cunoașteri despre Dumnezeu și cele dumnezeiești îngăduită oamenilor și incintă a virtuților; — cunoașterea fără greșeală ca una care pătrunde în chip autentic în adevăr și oferă o experiență necontenită a divinului; — iubirea ca una care prin dispoziție participă întreagă la întregul farmec al lui Dumnezeu; — iar pacea ca una care pătimește aceleași lucruri cu Dumnezeu și‑i pregătește să le pătimească și pe cei ce s‑au făcut vrednici de ea.

Îndumnezeirea — unire nupțială a sufletului mireasă cu Mirele Dumnezeu

Căci dacă divinul este cu totul nemișcat, ca unul care nu are ceva care să‑l tulbure — căci ce ar putea măcar să ajungă la înălțimea lui? —, iar pacea este o stabilitate neclintită și nemișcată, precum și o bucurie netulburată, urmează că pătimește cele dumnezeiești orice suflet care s‑a învrednicit să primească pacea cea dumnezeiască, ca unul care a trecut dincolo nu numai de hotarele răutății, ignoranței, minciunii și vicleniei — rele potrivnice adevărului și binelui care subzistă parazit prin mișcările sufletului contrare firii —, ci, dacă e îngăduit să spunem, și dincolo de înseși hotarele virtuții, cunoașterii adevărului și bunătății care pot fi cunoscute de noi, culcându‑se în chip de nespus și de neștiut în patul [conjugal; cf. Evr 13, 4] cel supraadevărat și suprabun al lui Dumnezeu potrivit făgăduinței Sale preanemincinoase, ca nimic din cele care e normal să‑l tulbure să nu ajungă ascunzimea lui în Dumnezeu, pat fericit și preasfânt în care se celebrează acea înfricoșată taină a unității mai presus de minte și de rațiune, prin care Dumnezeu Se va face un trup [o carne] și un duh cu biserica — suflet, iar sufletul cu Dumnezeu. O, cum mă voi minuna de bunătatea Ta, Hristoase! Căci nu voi îndrăzni să mă arăt nici măcar lăudând‑o în imne, eu, care n‑am suficientă putere să mă minunez în chip vrednic. „Căci vor fi cei doi un singur trup [o singură carne]. Taina acesta mare este, iar eu vorbesc de Hristos și de Biserică”, zice Apostolul [Pavel; Ef 5, 32; cf. și Fc 2, 24]; și iarăși: „Cine se lipește de Domnul e un duh cu El” [1 Co 6, 18].

Devenit astfel unitar^[27] și adunat cu sine însuși și cu Dumnezeu, sufletul nu va mai fi în el rațiunea care încă‑l divide în multe potrivit punctelor de vedere, capul său fiind încununat numai de Rațiunea Primă, Unică și Una, [Care e] și Dumnezeu, în Care sunt și subzistă în mod unitar rațiunile celor ce sunt întrucât este creatoare și făcătoare a celor ce sunt; spre Care ațintindu‑și privirile, nu ca spre Una care este în afara lui, ci este în el întreg, va cunoaște el însuși printr‑un elan simplu rațiunile și cauzele celor ce sunt, din pricina cărora înainte să se fi făcut mireasa Rațiunii [Care e] și Dumnezeu, el se supunea metodelor diviziunii, și prin ele va fi purtat în chip mântuitor și armonios spre Însuși Cuprinzătorul și Făcătorul oricărei rațiuni și oricărei cauze.

Liturghia bisericii și liturghia sufletului

Așadar, întrucât toate acestea țin, precum spuneam, de suflet — care potrivit minții are înțelepciunea în potență, din înțelepciune are contemplarea, din acesta cunoașterea, iar din cunoaștere cunoașterea de neuitat, prin care e condus spre adevăr ca un capăt și sfârșit al tuturor celor bune ale minții, iar potrivit rațiunii are chibzuința, din care are acțiunea/făptuirea, din acțiune/făptuire virtutea, iar din aceasta credința, prin care ajunge la bine ca sfârșit fericit al lucrărilor rațiunii, prin a căror unire convergentă a unora cu altele e culeasă știința celor dumnezeiești —, cu acestea toate va putea fi armonizată în chip limpede prin contemplare sfânta biserică a lui Dumnezeu devenită o icoană a sufletului: toate câte au fost arătate că sunt potrivit minții și ies progresiv din minte ea le însemnează prin sanctuar; cele care au fost evidențiate că sunt potrivit rațiunii și ies prin dilatare din rațiune le face limpezi prin naos; iar pe toate le adună spre taina celebrată pe jertfelnicul dumnezeiesc. Cel ce a putut fi inițiat în mod chibzuit și înțelept în aceasta prin cele celebrate în biserică, acela și‑a făcut cu adevărat/în mod real biserică a lui Dumnezeu și dumnezeiesc însuși sufletul său, din pricina căruia poate ni s‑a predat în chip înțelept biserica făcută de mâna omenească, care prin varietatea lucrurilor dumnezeiești din ea este prin simbol un model pentru călăuzirea noastră spre ce este mai bun.

5. Om, Scriptură, cosmos

Scriptura și omul

6. Cum și în ce mod se numește om și Sfânta Scriptură^[28]

Așa cum prin această contemplare anagogică^[29] spunea [fericitul bătrân] că biserica este un om duhovnicesc, iar omul e o biserică tainică/inițiatică^[30], tot așa spunea și că toată Sfânta Scriptură este luată prin contracție drept un om, având drept trup [corp] Vechiul Testament, iar drept suflet, duh și minte Noul Testament. Și, iarăși, că litera istoriei întregii Sfintei Scripturi, Vechi și Noi, e un trup [corp], iar sensul celor scrise și scopul spre care tinde acel sens e un suflet.

Lucru pe care auzindu‑l, am admirat și eu exactitatea asemănării și am lăudat după putere așa cum se cuvine pe Cel ce împarte fiecăruia darurile după vrednicie [cf. 1 Co 12, 28–31].

Căci așa cum omul, care suntem noi^[31], este muritor în ceea ce apare, dar e nemuritor în ceea ce nu apare, tot așa și Sfânta Scriptură are trecătoare litera care apare, dar duhul ascuns în litera ei, și care nu încetează să existe nicicând, face adevărată rațiunea contemplării ei. Și așa cum omul acesta, care suntem noi, și stăpânește prin iubirea de înțelepciune pofta și pornirea pătimașă, își veștejește trupul, tot așa și Sfânta Scriptură înțeleasă în chip duhovnicesc [pneumatikōs] circumcide litera ei, căci zice marele Apostol: „Pe cât omul nostru cel dinafară se strică, pe atât omul cel dinăuntru se înnoiește din zi în zi” [2 Co 4, 16–17]. Acest lucru trebuie înțeles și spus și despre Sfânta Scriptură înțeleasă în mod figurat [tropikōs] ca un om, căci pe cât litera ei cedează, pe atât duhul ei se înmulțește, și pe cât trec umbrele slujirii vremelnice [cultului Vechiului Testament], pe atât intră în locul lor adevărul^[32] atotluminos, strălucitor în întregime și lipsit de umbră al credinței; [adevăr] potrivit căruia și din pricina căruia este ea inițial [proēgoumenōs] scrisă și e numită Scriptură, gravată fiind în minte prin harul dumnezeiesc; așa cum și omul care suntem este și se numește în principiu om din pricina sufletului său rațional și inteligent, potrivit căruia și din pricina căruia el este chip și asemănare a lui Dumnezeu [cf. Fc 1, 26], Care l‑a făcut pe el și a fost separat în chip natural de celelalte viețuitoare, neavând față de ele un fel de reflectare [emphasis] a unei puteri de relație.

Omul‑cosmos și cosmosul‑om

7. Cum se numește om lumea și ce mod se numește lume om^[33]

Printr-o bună imitare a aceleiași imagini, mai sugera, iarăși, că și întreaga lume constituită din văzute și nevăzute e un om și, iarăși, omul constituit din suflet și din trup [corp] e o lume. Căci spunea că realitățile inteligibile au rațiunea unui suflet așa cum sufletul are rațiunea celor inteligibile, iar corpul ține loc pentru cele sensibile, așa cum corpul ține loc pentru cele sensibile; că realitățile inteligibile sunt un suflet al celor sensibile, iar cele sensibile sunt un corp al celor inteligibile; că lumea inteligibilă este în cea sensibilă așa cum este un suflet într‑un corp, iar lumea sensibilă e ținută la un loc împreună cu cea inteligibilă ca un corp împreună cu sufletul lui; că din amândouă este o singură lume, așa cum din suflet și din corp e un singur om, întrucât nici una din acestea, întrucât sunt concrescute în mod natural unele cu altele printr‑o unire, nu neagă sau respinge pe cealaltă din pricina legii care le leagă; [lege] potrivit căreia a fost însămânțată rațiunea puterii unificatoare, care nu îngăduie ca din pricina alterității naturale să fie ignorată nici identitatea lor prin unirea potrivit subzistenței [ipostasei], nici ca particularitatea care circumscrie în el însuși pe fiecare din acestea să fie mai puternică în distanțare și împărțire decât înrudirea prieteniei pusă în chip tainic în ele prin unire. Potrivit acesteia [înrudiri], modul universal și unic al prezenței nearătate și de necunoscut a Cauzei conținătoare a celor ce sunt, și care există în toate în chip variat, le constituie pe toate atât în ele însele, cât și unele în altele necontopite și nedivizate și potrivit relației unificatoare le înfățișează existând mai mult unele pentru altele decât pentru ele însele. Până când în virtutea unei economii mai mari și mai tainice Cel care le‑a legat va voi să le dezlege^[34] la momentul sfârșitului universal nădăjduit, în care și lumea, ca un om, va muri pentru cele care apar și din îmbătrânită va învia iarăși nouă la învierea așteptată pentru atunci; când omul care suntem va învia împreună cu lumea ca o parte împreună cu întregul și ca o lume mică împreună cu lumea mare, ambelor dându‑li‑se puterea de a nu se mai putea strica; când trupul se va face în strălucire și slavă asemenea sufletului și cele sensibile asemenea celor inteligibile, în toate apărând printr‑o prezență limpede și activă, proporțional cu fiecare, o unică putere dumnezeiască, putere care păstra prin ea însăși nedesfăcută în veci nesfârșiți legătura unirii.

Așadar, de va voi cineva să aibă o viață și o rațiune prietene cu Dumnezeu și plăcute Lui, să‑și însușească cele ce sunt mai bune și mai de cinste din acești trei „oameni”: lumea, sfânta Scriptură și omul care suntem. Cu alte cuvinte, să se îngrijească pe cât îi stă în putință de sufletul nemuritor și dumnezeiesc și îndumnezeit prin virtuți, și să disprețuiască trupul supus stricăciunii/coruperii și morții și care poate întina demnitatea sufletului atunci când aceasta este tratată cu nepăsare — căci „trupul [corpul] supus stricăciunii/coruperii îngreunează sufletul și cortul acesta părintesc împovărează mintea cu multe griji” [Sol 9, 15] și iarăși: „Carnea poftește împotriva duhului, iar duhul împotriva cărnii” [Ga 5, 17] și iarăși: „Cine seamănă în carnea sa, acela va secera din carne stricăciune/corupere” [Ga 6, 8] —, să‑și pună în mișcare în minte prin cunoaștere întrecerea cu puterile necorporale și inteligente lăsând cele prezente și văzute, „căci cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veșnice” [2 Co 4, 18], [puteri] în care pentru mulțimea deprinderii păcii Se odihnește Dumnezeu — și, depășind printr‑o meditare chibzuită a sfintei Scripturi litera ei, să se ridice cuminte spre Duhul Sfânt, în Care este plinătatea celor bune și comorile ascunse ale cunoașterii și înțelepciunii [cf. Col 2, 3]; și de se va arăta cineva că s‑a făcut vrednic de ele înăuntrul său, Îl va găsi pe Dumnezeu Însuși înscris pe tăblițele inimii prin harul Duhului, prin ridicarea vălului literei oglindind cu fața descoperită slava lui Dumnezeu [cf. 2 Co 3, 18. 16].

Continuarea aici: http://www.pemptousia.ro/?p=26929