Antropologie apofatică

15 October 2012

Există aşadar, aici, patru motive pentru care este imperios necesar ca, în secolul XXI, să ne aprofundăm înţelegerea despre persoana umană. Realizând această aprofundare, va fi nevoie să devenim cercetători şi pionieri, deoarece nici în epoca patristică şi bizantină, nici în vremurile mai recente, nu vom găsit nicăieri un sistem deplin articulat al antropologiei creştine. Sinoadele Ecumenice se preocupă mai întâi de toate de dogmele Treimii şi de Întrupare – şi, în ciuda faptului că dogmele sinodale care vizau triadologia şi hristologia cuprindeau în multe puncte chestiuni cu privire la natura persoanei, totuşi aceste premize nu s-au discutat lămuritor în Sinoade ca o chestiune autonomă. Sinoadele şi Părinţii ne-au oferit foarte multe cunoştinţe preţioase referitoare la persoană, dar nu o învăţătură distinctă bine articulată. Concret, mulţi dintre termenii atribuiţi persoanei umane, precum nous şi dianoia, nu au fost niciodată definiţi exact, ci au fost interpretaţi de diferiţi scriitori în chip diferit. Ceea ce Părintele Gheorghi Florovski obişnuia să spună despre ecleziologie – că se găseşte încă im Werden, „în procesul de configurare” – este valabil cu siguranţă şi despre antropologia creştină.

Sper ca în dezvoltarea acestui domeniu puţin cercetat al antropologiei creştine, noi, ortodocşii nu vom căuta să lucrăm izolat. Există multe lucruri pe care putem să le învăţăm de la specialiştii occidentali – filosofi, teologi, sociologi şi psihologi – care să adâncească înţelegerea propriei noastre Tradiţii ortodoxe. Să încercăm să atingem o înţelegere a persoanei umane care să fie autentic universală.

Considerarea sinelui nostru, cred, are nevoie să se dezvolte în noul mileniu după trei cuvinte-cheie. Aceste cuvinte-cheie pot fi cel mai bine rezumate prin termenii taină, chip şi mijlocitor:

– În primul rând, ca existenţe umane, constituim o taină pentru sinele nostru.

– În al doilea rând, elementul decisiv în personalitatea noastră umană este faptul că am fost creaţi după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu.

– În al treilea rând, fiecare dintre noi este chemat să lucreze ca preot al Creaţiei şi ca mijlocitor.

În primul rând, aşadar, ca existenţe umane cunoaştem şi înţelegem doar o parte din ceea ce suntem; suntem o taină pentru noi înşine. Cine sunt eu? Ce sunt eu? Răspunsul nu este deloc limpede. Limitele fiecărei persoane sunt foarte largi, suprapunându-se cu cele ale altor persoane, întrepătrunzându-se dincolo de spaţiu şi timp; ele se întind dincolo de spaţiu, în nemărginit, şi în afara timpului, în veşnicie. Nu cunoaştem care sunt posibilităţile ascunse până acum ale personalităţii umane, care sunt ultimele limite ale persoanei, care este adevărata deplinătate a faptului de a fi persoană.

Alegerea definiţiei persoanei se loveşte de anumite neputinţe – nici în psihologia şi sociologia contemporană nu există în realitate o definiţie unică şi mai larg acceptată. Trebuie să admitem că oricare asemenea definiţie este departe de a fi exhaustivă. Persoana rămâne nelimitată; realitatea ei nu poate fi pur şi simplu fundamentată şi redusă la datele ştiinţelor în domeniu. Experienţa reală a existenţei personale este mult mai mare decât oricare explicaţie parţială alegem să îi dăm; cu îndreptăţire psalmistul vorbeşte despre „inima adâncă” (Ps. 63, 7). După cuvintele lui Thomas Traherne, poet şi teolog englez din secolul al XVII-lea, noi, oamenii, suntem „taine în chip nemărginit, dumnezei şi binecuvântaţi”.

Un mod concret prin care se înfăţişează această dimensiune a tainei este creativitatea. Persoana umană este cea în care se realizează noi începuturi. Dimpotrivă, un computer nu este creator. Nu poate să facă nimic mai mult decât să reorganizeaze materialul care i s-a furnizat şi în acest mod să descopere corelaţii pe care anterior le ignoram; dar nu poate să creeze noi începuturi. Persoana umană, pe de altă parte, este ontologic deschisă, trimiţând totdeauna la ceva dincolo de starea prezentă către un viitor care încă nu s-a realizat: „Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu, şi ce vom fi nu s-a arătat până acum” (I Ioan 3, 2). Personalitatea este din această perspectivă un potenţial semn de speranţă. Să fii om înseamnă să fii fără sfârşit divers, inventiv, imprevizibil şi să te depăşeşti pe tine însuţi.

Părinţii greci au dat o explicaţie concretă pentru acest caracter tainic, nedefinit al persoanei: ca existenţe umane, noi am fost creaţi după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu; de vreme ce Dumnezeu este incomprehensibil, acelaşi lucru este valabil şi pentru chipul lui, persoana umană. În cuvintele Sfântului Grigorie de Nisa: „A putut vreodată cineva să îşi înţeleagă propria minte (nous)? […] Una dintre caracteristicile dumnezeirii este să fie în esenţa ei dincolo de înţelegerea noastră; şi astfel, chipul [dumnezeirii] trebuie să exprime de asemenea acest lucru”.

Aşadar, în discuţia noastră despre oameni, la fel ca în discuţia noastră despre Dumnezeu, este nevoie să existe o dimensiune apofatică. Teologia apofatică are nevoie să fie completată de o antropologie apofatică.

Sursă: Επισκόπου Διοκλείας Καλλίστου Ware, «Η Ορθόδοξη Θεολογία στον 21ο αιώνα», εκδ. Ίνδικτος, pp.13-18

Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB