Naşterea lui Iisus

Cezarul a dat poruncă ca toţi să meargă şi să se înscrie în locul de obârşie al fiecăruia. Dar în mijlocul iernii? Cuceritorul nu ţine seama de anotimpuri. Cezarul este cuceritorul roman al pământului Palestinei şi el dă ordine.

Iosif şi Maria pornesc spre Betleem. De acolo se trage Iosif, din cetatea lui David. Iar Maria este gata să nască.

Merg, merg şi, în cele din urmă, ajung. Este miezul nopţii, iar hanurile sunt pline. Nimeni nu-i primeşte. Iosif arată spre Maria:

– Nu vă este milă de ea?

Unul dintre ei îi trimite în staulul său, care se află în cealaltă parte a cetăţii.

– Dacă puteţi să rămâneţi acolo… Cu animalele…

Decât să înnopteze în drum, în plină iarnă, este de mii de ori mai bine cu animalele. Merg la staul.

Iosif pregăteşte aşternut din fân pentru Maria. Şi acolo, pe fân, naşte Maria pe Iisus. Îl înfaşă şi Îl culcă în ieslea din care mănâncă boii.

Animalele se pleacă deasupra Pruncului cu duioşie. Îl încălzesc cu răsuflarea lor, iar El nu plânge, ci zâmbeşte. Şi zâmbetul Lui este ca soarele.

Dar este foarte frig. Şi noaptea de iarnă este lungă. Iosif se gândeşte la Prunc şi la Maria, desigur. Cum vor petrece noaptea fără căldură?

În jurul cetăţii se găsesc stâne. Păstorii aprind focuri pentru a ţine departe fiarele sălbatice. Merge şi cere câţiva cărbuni.

– Pentru femeia care tocmai a născut şi pentru Prunc, le zice el păstorilor.

– Ia câţi vrei, frate, îi spun păstorii arătându-i focul. Dar nu ai ceva, un vas, în care să-i pui? Cum îi vei duce?

Iosif trage capătul pelerinei sale şi pune cărbunii. Şi nu se arde nici pelerina, şi nici mâinile sale.

Păstorii îl privesc uimiţi.

– Ciudat om! spun. Încetează discuţia şi îl urmăresc în timp ce se îndepărtează. Prin noaptea fără lună merge ca şi cum cineva ar fi înaintea lui luminându-i drumul.

Dar deodată, şi la stână noaptea se face zi. Foarte înfricoşaţi, păstorii îşi acoperă ochii cu mâinile. Un înger stă înaintea lor.

– Nu vă temeţi! le spune cu blândeţe. Vă aduc o veste bună care vă va umple de bucurie. În această seară s-a născut un Împărat, care va deschide din nou poarta Raiului pentru voi şi pentru toţi oamenii.

În aceeaşi clipă Cerul se deschide. Îngerii urcă şi coboară. „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu”, cântă ei cu bucurie, „şi pe pământ pace, între oameni bună-voire”.

Asemenea cântări nu au mai auzit păstorii niciodată. Dar oare îngeri au mai văzut vreodată? Îi privesc uimiţi, cu admiraţie şi cu nedumerire. Şi înainte de a putea să spună ceva despre toate aceste lucruri minunate care se întâmplă, despre Împăratul care tocmai S-a născut, pământul este din nou învăluit în întuneric.

Atunci se scoală, pun pe foc câteva lemne ca să nu se stingă şi se îndreaptă în direcţia în care l-au văzut pe străin mergând. Cunosc bine staulul unde vor merge.

Este întuneric beznă. Pe cer nu străluceşte nici o stea. Staulul este şi el învăluit în întuneric. Dar când împing poarta grea de lemn şi intră – o, Dumnezeule! – ai zice că mii de sori îl luminează.

Lasă puţin lapte şi nişte brânză pentru mama Pruncului, se închină Împăratului de curând născut şi se întorc la stâna lor.

Nu apucă să ajungă prea departe că aud zgomot de paşi apropiindu-se. Urechile lor sunt obişnuite cu asemenea sunete, nu au nici cea mai mică îndoială: sunt paşi de cămilă. Şi cu siguranţă că animalele sunt însoţite de oameni. Dar paşi omeneşti nu se aud.

Se ascund în spatele unui tufiş şi aşteaptă să vadă. Şi atunci, atunci văd ceva minunat. O stea, care nu fusese pe cer mai înainte, le luminează drumul. Trei bărbaţi, îmbrăcaţi în veşminte străine, sunt călare pe cămile.

Când ajung lângă staul se opresc. Deasupra lui s-a oprit şi steaua. Străinii leagă animalele lângă uşă şi intră.

Unul dintre păstori merge tiptil după ei, ca să nu-l vadă. Se uită prin crăpătura uşii. Străinii se îndreaptă spre Prunc. Îngenunchează şi pun în iesle darurile lor: smirnă, aur şi tămâie.

– Cu adevărat, îl cinstesc ca pe un împărat. Şi, mergând pe vârfuri ca să nu fie auzit, se îndreaptă spre prietenii săi.

În noaptea următoare Iosif se trezeşte speriat. Este miez de noapte în pustie. Parcă cineva l-ar bate pe umăr. Şi în urechile sale răsună glasul lui Dumnezeu.

– Ia Pruncul şi pe mama Lui şi plecaţi îndată! Mergeţi în Egipt pentru că împăratul Irod are de gând să omoare Pruncul.

Irod a aflat despre naşterea lui Iisus de la magi, atunci când aceştia au trecut pe la palat ca să întrebe unde ar putea să Îl găsească ca să I se închine. Îşi închipuiau că Irod are habar despre acest lucru. Iar el a început să tremure, sărmanul! Se temea ca nu cumva Iisus să-i ia tronul şi să-şi piardă slava împărătească.

Iosif se scoală şi face aşa cum l-a povăţuit Dumnezeu.

Magii fac şi ei tot aşa cum i-a povăţuit Dumnezeu: se întorc pe altă cale în ţara lor. Nu mai trec pe la Ierusalim ca să-i spună lui Irod despre noul Împărat şi despre locul exact unde S-a născut, aşa cum îi promiseseră. Iar Irod, înfuriat că magii l-au înşelat şi neliniştit pentru împărăţia sa, porunceşte să fie omorâţi toţi pruncii de parte bărbătească. Crede că printre ei L-a omorât şi pe Iisus şi că de-acum poate să doarmă liniştit în privinţa tronului său.

Dar Iisus, împreună cu Maria şi cu Iosif ajunseseră deja în Egipt. În ţara lor se vor întoarce abia după moartea lui Irod.