Sfânta Agáthi (5 februarie) sau despre dorirea cea bună

Dumnezeu caută mereu la intenția omului, de aceea «fiecare să dea cum socotește cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună» (II Cor. 9, 7) și «îngăduința voastră să se facă știută tuturor oamenilor» (Filip. 4, 5). Biserica noastră sărbătorește amintirea Sfintei Agáthi, care, deși era o fată tânără, a ajuns la o asemenea înălțime cerească, încât îngerul Domnului, după moartea sa martirică, a scris deasupra mormântului ei acestea: «Mintea cuvioasă de bună voie înseamnă cinste adusă lui Dumnezeu și mântuire patriei».

Cum a putut, deci, această copilă să câștige atâta cinste? Știți ce înseamnă să-și manifeste Însuși Dumnezeu, în mod vădit, mulțumirea față de lucrarea unui suflet omenesc? Gândiți-vă la ce grad de sfințenie ajunsese aceasta, încât a atras confirmarea și consfințirea faptelor sale din partea Proniei divine. Dacă vom ajunge la această stare, vom atinge așa-numitul dar al mântuirii. De aceea, este nevoie ca omul să arate că intenția și voința sa tind către Dumnezeu din iubire, iar nu de frică sau de nevoie, «nu cu părere de rău, sau de silă» (II Cor. 9, 7), pentru că nevoia (constrângerea) constituie un parazit apărut după cădere. Omul, creat «după chipul și asemănarea lui Dumnezeu», niciodată nu trebuie să decadă într-o condiție de nevoie sau să facă ceva din constrângere, deoarece nevoia naște lașitate, slăbiciune, imperfecțiune, frică, nesiguranță, etc. Este însă imposibil să evităm complet legea necesității, din cauza stării noastre împătimite de după cădere. Însă măcar în ceea ce privește intenția și libertatea de alegere, putem transcende legile necesității prin jertfa și iubirea noastră față de Dumnezeu. Dispoziția noastră față de cele dumnezeiești nu trebuie să fie rezultatul constrângerii, al fricii sau al interesului. Pur și simplu, trebuie să credem în Hristos, pentru că merită; trebuie să-L urmăm, pentru că ni se potrivește; trebuie să-L adorăm, pentru că El este centrul cultului creștin și Lui I se cuvinte toată slava și cinstea, iar nu pentru a dobândi «cele ale Sale». Căci care lucruri sunt «ale Sale»? El Însuși S-a dat pe Sine pentru noi. Cunoașterea simplului fapt că Dumnezeu, prin multa Sa bunătate, ni se dă «pe Sine și toate ale Sale», trebuie să ne umple de iubire.

Astfel gândea și acționa și această copilă, această mare muceniță, care reprezintă slava Bisericii noastre, atrăgând admirația lui Dumnezeu într-o asemenea măsură, încât Acesta a trimis un înger să-i pecetluiască mormântul cu cuvinte pline de cinste. Și asta tocmai pentru că dorirea ei a fost plăcută în fața lui Dumnezeu.

Să vedem însă ce se întâmplă practic în viața noastră atunci când și noi procedăm la fel. Trebuie menționat mai întâi faptul că ne aflăm într-o continuă luptă titanică cu forțele întunericului. Oare din ce cauză? Pentru ca să pecetluim credința pe care am primit-o înlăuntrul nostru și să o transformăm în credință întrupată, fiindcă credința fără întrupare, adică fără fapte, este o credință moartă, asbtractă, lipsită de valoare. O astfel de credință au toate creaturile, chiar și demonii. Noi ne străduim să punem în practică ceea ce credem. Însă forțele întunericului vin pentru a ne împiedica să ne dovedim credința prin fapte și să ne facă să devenim mincinoși, adică necredincioși. Acesta este de altfel și criteriul judecății; adică vom fi judecați în funcție de credința noastră, după criteriile legii duhovnicești. Astfel se va vedea dacă am fost credincioși sau necredincioși.

Dacă pornim cu zel pe drumul credinței, atunci scade puterea diavolului, pentru că, în realitate, acesta nu are persoană. Ca ipostas, adică ca duh, desigur că există; există în sinea lui, dar în afara oricărui loc și spațiu și mai ales în afara spațiului nostru, pentru că «vrăjmașului i-au lipsit de tot săbiile» (Ps. 9, 6). La el se referă Domnul Hristos când spune că «vine stăpânitorul acestei lumi și el nu are nimic în Mine» (Ioan 14, 30), că «stăpânitorul acestei lumi a fost judecat» (Ioan 16, 11), sau că «stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară» (Ioan 12, 31). Toate acestea sunt acele «prăzi de război» pe care ni le-a dăruit Iisus prin Întruparea și Jertfa Sa pe cruce, prin care a zdrobit puterea diavolului. Așadar, puterea vrăjmașului față de noi nu este directă sau nemăsurată, ci doar la nivel de memorie (ispită). Acesta apelează la diverse vicleșuguri și subterfugii pentru a ne seduce, înfățișând în fața ochilor noștri o realitate modificată și acoperită cu un văl. În acest scop se folosește de pretexte – care uneori par chiar binecuvântate – pentru a ne înșela, întrucât nu poate face acest lucru în mod direct și vădit. Căci, dacă ar acționa în mod direct, nici măcar mintea cea mai îngustă, văzând lucrarea sa, nu l-ar accepta și nu s-ar lepăda de Dumnezeu. Ci caută să rătăcească mințile cu aparențe înșelătoare și pretexte ce par binecuvântate, pentru a le convinge să muște din momeală și să devină trădătoare. Dacă omul cade în această capcană și îl urmează pe satana, atunci acesta din urmă capătă personalitate și nu mai vine sub formă de ispită, de propunere, ci sub formă de putere. De aceea, ne îndeamnă Sfântul Apostol Iacov, «stați împotriva diavolului și el va fugi de la voi» (Iacov 4, 7).

Dacă ar avea dorirea cea bună, atunci, orice ar întâlni în fața sa, ascetul ar sta puțin și s-ar gândi astfel: «Mergând pentru a-mi face canonul (privegherea), deodată simt o oboseală nefirească, o stare de somnolență, de acedie, o greutate și o lene bruscă. Mă opresc, apoi mă întorc și mă întreb: ce să fie oare acest lucru? Nu mai sunt eu însumi? Ba da, eu sunt. Nu mi-am respectat programul? Ba da, l-am respectat. N-am dormit oare destul, nu m-am odihnit îndeajuns, nu am făcut toate cele de trebuință? Ba da, toate acestea le-am îndeplinit. Atunci, ce este aceasta? Înseamnă că este el, cel pe care îl așteptam». Apoi își îndeaptă spatele și zice: «Prost ai mai nimerit tu și toți cei dimpreună cu tine, căci nu vei reuși să faci nimic. Iată-mă aici. Ce-mi vei face? Nu vă vei lăsa să-mi spun rugăciunea? Nu o voi spune. Nu mă vei lăsa să priveghez, să stau în picioare făcându-mi canonul? Nu o voi face, tocmai pentru că nu țin vreo lege. Iar dacă stadiul meu de nevoință este programat astfel, aceasta este pentru că eu am vrut să fie așa, eu am gândit și am decis în felul acesta, crezând că astfel voi reuși să fac ceva». Însă dacă acest răuvoitor opune rezistență față de nerușinarea mea, atunci anulez totul și îi demonstrez că nu am nevoie de un anumit tipar, astfel încât nu mă poate controla, fiindcă tiparul și programul sunt ale mele. Nu mă supun vreunei legi, pentru că «Dumnezeu se poartă față de voi ca față de fii» (Evrei 12, 7). Prin urmare, nici o lege nu ne poate stăpâni, deoarece, ca fii ai Tatălui nostru, avem voință și putere de a lupta. Mântuirea noastră izvorăște din Crucea lui Hristos, a Celui care a venit să șteargă orice păcat. Preasfântul său Sânge este cel care ne mântuiește, iar nu faptele noastre. Și astfel, întăriți de această dreaptă intenție și stând fermi în această convingere, îl vom sili pe diavol să se îndepărteze de la noi.

Însă, dacă intervine o oarecare relaxare în programul nostru, vreo formă de compromis sau nu avem atitudinea corectă față de acesta, atunci diavolul se întărește împotriva noastră și, așa cum spune Scriptura, «umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită» (I Petru 5, 8). Cu noi însă nu poate fi leu, ci este doar o furnică, pentru că nu-i oferim ocazia de a deveni leu. În momentul de față, noi suntem în Dumnezeu și, prin urmare, nu ne îndoim de nimic, pentru că am auzit din gura lui Hristos chemarea «urmează-Mi Mie». Și, auzind-o, am părăsit – printr-un salt rapid, iar nu pășind agale – satele, casele, familiile și mediul nostru și ne-am auto-exilat, devenind subiect de batjocoră pentru ceilalți, care cred că suntem vrednici de luat în râs. Ne-am auto-exilat în peșteri și pustietăți, trăind ca fiarele sălbatice, tocmai pentru că a încolțit înăuntrul nostru sămânța acelei chemări hristice «urmează-Mi Mie», care ne-a devenit dogmă. De aceea, acum ne aflăm înăuntru, iar diavolul nu ne poate face ori lua nimic.

Dacă încă n-am devenit curați la inimă și nu am reușit performața de a-L vedea pe Dumnezeu și toate ale Sale, aceasta nu depinde de noi, ci de milostivirea și harul Preabunului Dumnezeu, Care ne va învrednici de această binecuvântare atunci când (și numai dacă) va vrea El. În orice caz, noi așteptăm și nădăjduim acest lucru, nu datorită valorii sau capacității noastre, ci pentru că așa este iubirea Lui paternă, în virtutea căreia dăruiește toate acestea celor care Îi urmează.

Întotdeauna trebuie să fim preocupați de următorul lucru: să rămânem credincioși mărturisirii credinței, să ne păstrăm dorirea cea bună față de El și să ne continuăm drumul către El, indiferent de locul în care ne va duce. Și atunci, cu îndrăznire, cu «îndrăzneala cea folositoare», așa cum o numesc Sfinții Părinți, vom deschide gura și vom zice: «Doamne, drumul Tău l-am urmat și credința Ta am păstrat-o. Așadar, pleacă urechea Ta și, după bunătatea Ta, dăruiește-ne nouă făgăduințele Tale». Acest lucru îl vom putea cere numai dacă intenția noastră este curată. Însă dacă intenția noastră este pătată, atunci nu vom avea această îndrăzneală. Încercați, iar experiența vă va ajuta să înțelegeți. În momentul în care apare înlăuntru nostru vreo urmă de defetism, îndată dispare îndrăzneala. Însă paradoxul constă în următorul fapt: nu înfrângerea este cea care contează, ci modul în care vedem această înfrângere. Căci nu există om fără de păcat, chiar dacă ar trăi numai o zi pe pământ. Prin urmare, predispoziția spre păcat ne este cunoscută și nu trebuie să ne preocupe în mod special, deoarece nu vom putea trăi fără să păcătuim. Neprihănirea (lipsa păcatului) este cu neputință, nu este în firea noastră. Dumnezeu nu pretinde acest lucru de la noi. De aceea ne-a oferit ocazia să avem pocăință nesfârșită, nu ca întindere, ci ca durată.

În consecință, atunci când ne pierdem curajul și simțim că Dumnezeu S-a mâniat pe noi, înseamnă că nu avem o atitudine corectă. Căci Dumnezeu îi iubește pe cei păcătoși și pe cei drepți și pe demoni la fel de mult, deoarece El este Iubirea și Bunătatea întruchipată, care nu se schimbă, nici nu se diminuează. Ceea ce contează este ce simțim noi față de El. Frică? Vă dau următorul exemplu: uneori când greșim față de tatăl nostru (natural sau duhovnicesc) și ne pierdem curajul față de el, simțim că ne cuprinde o stare de rușine, de frică și că ne pierdem toată îndrăzneala și nădejdea în dragostea sa. Întrebarea este următoarea: cine a provocat această tulburare în sufletul nostru? Tatăl nostru încă n-a aflat nimic, pentru că n-a apucat să vadă paguba produsă și cu toate acestea noi deja tremurăm de frică, întrucât ne simțim vinovați. Deci, vedeți cine ne provoacă acest sentiment de teamă? Este vorba despre vina rezultată din faptul că am greșit, pentru că Dumnezeu nu Și-a transformat iubirea în mânie.

Chiar și așa, nu este atât de gravă vina în sine, cât mai ales modul în care o abordăm. Căci o abordare greșită a vinei duce inevitabil la pierderea bunei și dreptei voințe, precum și a intenției curate. La rândul său, acest lucru duce la pierderea îndrăznelii, cu toate că nu există vreun motiv să ne-o pierdem. Așadar, Dumnezeu nu se mânie atunci când omul păcătuiește – întrucât neprihănirea este străină firii umane –, ci atunci când omul își schimbă intenția. De altfel, în asta constă și înșelăciunea diavolească: în a promova descurajarea drept necesitate umană.

De aceea, luați aminte, căci puterea diavolului de a ne induce în eroare nu constă în dimensiunea păcatului. Căci el nu are nimic de câștigat din asta. Scopul său e să ne împingă în prăpastia deznădejdii, acest nor negru, diavolesc, care întunecă mintea, anulează voința omului, făcându-l să se predea foarte ușor.

Bine, putem spune că «lui Dumnezeu I-am greșit și tot de la El vom cere iertare». Deci ce legătură are diavolul cu asta? Oare va deveni el judecător și astfel va judeca «cel fără de păcat» pe noi, cei păcătoși? Păi, pentru noi, păcătoșii, Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit pe Cruce pentru a ne mântui și pentru a-l osândi pe acela (diavol). Deci, cum să îndrăznească el să ne judece pe noi? Acest lucru nu se poate.

Iată încă o dovadă. Ori de câte ori greșește, omul trebuie să-și facă o introspecție și să zică: «Oare am luat eu hotărârea să mă lepăd de Hristos, să-mi ponegresc viața duhovnicească, să renunț la lupta creștină? Nu! Deci, de vreme ce nu s-a întâmplat acest lucru, înseamnă că fărădelegea săvârșită a fost un accident». Voința nu a cedat, nu s-a modificat, ci a fost contaminată cu un simptom al mizeriei de după cădere, din cauza căreia omul și-a pierdut personalitatea. Presat de modificările radicale apărute în urma căderii, omul alunecă în păcat destul de ușor; e ca și cum ai păși pe pământ alunecos, unde este imposibil să nu cazi și să te lovești.

Deci, de vreme ce realitatea se prezintă astfel, nu trebuie să ne lăsăm cuprinși de descurajare sau de dezamăgire, ci trebuie să ne păstrăm voința intactă, integră și dreaptă. Suntem gata să suferim orice de dragul iubirii lui Hristos. Nimeni nu ne poate opri, nu ne poate tăia elanul către Dumnezeu. Nu ne temem de nimeni, tocmai pentru că «mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume» (I Ioan 4, 4).

Așadar, aceasta este realitatea. În concluzie, pot spune că m-a impresionat mult viața acestei copile care a devenit o mare muceniță, reușind să zdrobească puterea celui viclean și să-și salveze patria. Amin.

Sursa: Gheronda Iosif, Învățături din Athos, Ψυχωφελή Βατοπαιδινά 8, ediția a III-a, editura Sfintei Mari Mănăstiri a Vatopedului, Sfântul Munte 1999.