Chintesenţă

Πεμπτουσία (Chintesenţă)

 Filosofii greci din Ionia considerau că în natură există patru elemente sau patru substanţe: pământul, apa, focul şi aerul. Aristotel a mai adăugat acestor elemente eterul, care va constitui cea de a cincea substanţă, numită în greceşte pemptusia. [Cuvânt compus din numeralul ordinal pempti (a cincea) şi substantivul ousia (substanţă)].

            Potrivit lui Aristotel, acest element prezintă numeroase particularităţi: este nenăscut, fără vârstă, nestricăcios, veşnic, fără creştere şi fără de schimbare. În plus, este localizat în straturile înalte ale cerului („în locul cel mai înalt”), unde locuieşte dumnezeirea.

            Filosofii greci ai Antichităţii târzii (Alexandru din Afrodisia, Simplicius şi alţii), dar şi bizantini ca Ioan Filoponos, precum şi mulţi apuseni au explicat, au modificat şi au îmbogăţit teoria lui Aristotel.

            Rezultatul este că cea de-a cincea substanţă, quinta essentia a apusenilor, a ajuns să însemne esenţa fundamentală a fiecărui lucru creat, nucleul în jurul căruia se organizează existenţa sa.

Civilizaţie – Ştiinţă – Religie

             Capacitatea soluţionării diferitelor probleme care apar în ansamblul social, precum şi procesul continuu al înaintării cunoştinţelor umane, ştiinţa şi tehnologia care se dezvoltă potrivit cu nevoile şi cerinţele fiecărei epoci, arta care slujeşte frumosul, instituţiile sociale şi politice care se organizează pentru reuşita unei mai mari colaborări a oamenilor sunt axa dinamică în jurul căreia iau naştere civilizaţiile.

            Existenţa universului, fenomenele naturale, întreaga creaţie l-au făcut pe om să-L caute pe Creator. Mişcarea duhului omenesc către Dumnezeu a dat naştere la fenomenul religiilor din clipa apariţiei omului pe pământ. Mai târziu, când omul a început să simtă şi să înţeleagă idei mai profunde, aflate în legătură cu viaţa sa sufletească, cu conştiinţa, cu nemurirea, cu educaţia, cu iubirea de oameni, cu nobleţea purtării şi a înţelepciunii sau cu diferenţa mai profundă dintre ideile de virtute şi răutate, cumpătare şi nesocotință, frică şi bărbăţie, dreptate şi nedreptate, au fost create în mod firesc diferite valori sociale și morale care stabileau modul general de funcţionare ale vieții în societate .

            Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu a găsit pământ gata de a da rod în năzuința omului spre frumos, bine, adevăr şi veşnicie.

            Ortodoxia nu a funcţionat niciodată ca o religie oarecare sau ca o sectă. Nu a fost deci o mişcare a spiritului uman către Dumnezeu, ci o revelaţie a adevăratului Dumnezeu către om, în Iisus Hristos. Principiul fundamental al ortodoxiei este conceptul de persoană – ipostas, la Dumnezeu și om. Dumnezeu este treime de persoane – ipostasuri, cu o ființă comună, dar și însușiri distincte și unice. Omul, ca icoană a lui Dumnezeu, este la rândul lui persoană distinctă și unică. Astfel, ortodoxia nu îl micșorează pe om. Vrea şi poate să ofere neamului omenesc adevărata unitate şi adevăratul globalism. Nu a absorbit neamurile, nu a transformat oamenii într-o masă informă, ci contribuie la păstrarea identităţii culturale a fiecărui neam.

            Ortodoxia a produs civilizaţie, a contribuit la dezvoltarea meşteşugurilor, a muzicii, a picturii, a literaturii, a arhitecturii într-o perspectivă teandrică.

            Ortodoxia a favorizat dezvoltarea ştiinţelor, nu a ajuns niciodată la disensiuni cu ştiinţa, pentru că în sânul Tradiţiei ortodoxe este trăită deosebirea dintre cunoaşterea creată şi cea necreată. Teologii scolastici apuseni au dezvoltat o metodologie unitară pentru abordarea creatului şi necreatului, în timp ce Părinţii Răsăritului ortodox au urmat o metodologie dublă. Mai cu seamă Sfântul Grigorie Palama a lepădat metoda dialectică în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu, dar a păstrat-o pentru ştiinţe şi pentru formularea dogmelor, folosind înţelesuri pe care le creează însăşi metoda dialectică.

• Ştiinţele au ca scop cunoaşterea esenţei şi a funcţionării lucrurilor create, în timp ce teologia ortodoxă îi oferă omului cunoaşterea prin trăire a Dumnezeului Celui necreat, Creatorul lucrurilor, precum şi împărtăşirea de energiile dumnezeieşti.
• Ştiinţele se ocupă de „cum”, în timp ce teologia ortodoxă se ocupă cu „cine” şi cu „de ce”.
• Ştiinţele oferă omului cunoştinţe care sporesc şi se dezvoltă mereu, în timp ce teologia ortodoxă îi oferă modul autentic de existenţă a fiinţei umane, unirea sa cu Dumnezeu, precum şi trăirea harului dumnezeiesc necreat.

Conflictul dintre ştiinţă şi teologie s-a produs în Apus după Renaştere (secolul al XIV-lea) şi mai ales în perioada Iluminismului (secolul al XVIII-lea), odată cu dezvoltarea ştiinţelor, deoarece creştinătatea apuseană a pierdut în mod treptat orientarea sa eshatologică, a căpătat un caracter lumesc şi statal, s-a rupt de tradiţia ortodoxă şi s-a secularizat. Astfel, înarmată cu putere lumească, a recurs la Inchiziţie, la vânătoarea de vrăjitoare, la indulgenţe, la arderea pe rug şi la tot felul de interdicţii, deformând mesajul Evangheliei iubirii. În acelaşi timp, a ajuns într-un conflict violent cu mulţi oameni de ştiinţă, care, din pricina abuzurilor amintite au respins organismul bisericesc apusean.

Ortodoxia nu este o filosofie religioasă sau intelectualism, ci revelaţie şi viaţă, care se sprijină pe trăirea dumnezeiască, pe depăşirea lumii create şi familiaritatea cu Cel nezidit. Teologia ortodoxă este filocalică şi patristică, este o teologie „împodobită cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor” (Ps. 44, 3), este teologia Părinţilor noştri.

Dezvoltarea vertiginoasă a ştiinţelor şi a tehnologiei, mai cu seamă a biotehnologiei şi a informaticii, la începuturile celui de-al treilea mileniu în care trăim, generează o atmosferă de nesiguranţă, de ambiguitate.

• Putem să spunem că perspectivele ştiinţelor contemporane sunt încurajatoare mai cu seamă în domeniul medicinii, al ingineriei genetice, al nanotehnologiei ş.a., pentru prevenirea şi tratarea multor boli până acum incurabile, dar şi pentru o viaţă a omului mai uşoară.
• Pe de altă parte însă, folosirea iraţională a acestor reuşite tehnologice ameninţă planeta noastră cu o catastrofă ecologică sau biologică.

Este o nevoie imperioasă ca oamenii de ştiinţă să îşi vină în sine, să dobândească o minte luminată, încât să se pună în slujba omului și nu a unor interese egoiste.

            Perioada tradiţională aparţine deja trecutului. Raţionalismul, ştiinţele şi politica modernităţii au predat ştafeta postmodernităţii. Omul postmodern nu mai tânjește după sfinţenie, cunoştinţă şi înţelepciune, ci acceptă fără discernământ imaginea, informația, iluzia bunăstării și în cele din urmă absurdul.

            Se poate prea bine ca postmodernitatea să fie caracterizată de iraţionalism, fărâmiţare sufletească, diversitate a concepţiilor etice, de năzuință pesimistă spre sfârşitul istoriei şi al lumii, de globalizare și uniformizare a felului de viaţă. Vedem însă cu toate acestea, că, după „moartea lui Dumnezeu” adusă de modernism, trăim acum „întoarcerea lui Dumnezeu”.

            Se poate ca modelele sociale să îşi fi pierdut valoarea, ca instituţiile tradiţionale să fie lepădate, să se observe o degradare de netăgăduit a calităţii vieţii, dar, cu toate acestea, omul contemporan, trăind într-un mediu pluralist şi multicultural, încearcă cu disperare să îşi găsească identitatea.

            Omul postmodern al zilelor noastre nu ştie ce este omul. Revista Pemptousia, cu duhul filocalic care o caracterizează, urmărește ca prin prezenţa ei în lumea internetului să contribuie la o mai bună înţelegere a vieţii omului, la căutarea conţinutului său ontologic, la cunoaşterea temeinică a inepuizabilei taine a existenței umane, a omului în chip apofatic indefinibil şi a cărui devenire este desăvârșită doar eshatologic întru Hristos, a omului care închipuie frumuseţea dumnezeiască. Frumuseţea persoanei umane izvorăşte din frumuseţea Dumnezeului treimic.

În cele din urmă, „frumuseţea va salva lumea”.