Slujirea proorocească a cuvântului lui Dumnezeu la Sfântul Sofronie

10 July 2021

Hristos este minunea care ne uimește. El este semnul lui Dumnezeu pentru toate generațiile până la sfârșitul veacurilor, căci în Persoana Sa fiecare impas și-a aflat ieșire. În timpul vieții Sale pământești „El trăia tragedia întregii omeniri, dar nu în El Însuși se afla aceasta”[1]. Dimpotrivă, înaintea negrăitei Sale Patimi, El le-a dăruit pace ucenicilor Săi.

În Persoana lui Hristos S-a descoperit Dumnezeul Cel nepătruns și veșnic, însă și omul cel adevărat, așa cum l-a gândit Dumnezeu mai-nainte de întemeierea lumii în sânul Sfintei Treimi, în Sfatul Său cel minunat și mai-nainte de veci. În Persoana Sa toate s-au împlinit, căci El este „Calea, Adevărul și Viața”[2].

În același chip toți Sfinții, fiind următori ai lui Hristos, sunt și ei semne ale lui Dumnezeu pentru generația lor, căci dau o dezlegare „nu din lumea aceasta” problemelor cu care se confruntă, fie ele filozofice, psihologice sau teologice. Ei trăiesc în chip firesc „tragedia omenirii pe de-o parte, și pacea lui Hristos, pe de alta”[3].

„Apropia-se-va omul și inima, adâncă”[4]. Este anevoie a vorbi despre Sfinți, pentru că omul care încă trăiește în îngrădirile lumii văzute, nici nu își poate închipui adâncurile inimii om cu viață sfântă, durerea pocăinței și a iubirii lui, nemărginirea pe care rugăciunea sa o străbate asemenea fulgerului, lărgimea duhului său.

Viața Sfântului Sofronie după trup a durat aproape un veac, însă viața sa duhovnicească este de nepătruns. Așa cum el însuși scrie despre încercarea sa de a descrie chipul duhovnicesc al Starețului Său, Sfântul Siluan: „Cel ce s-a adâncit cu mintea curată într-o încordată contemplare a omului său lăuntric, acela va înțelege neputința de a urmări pe deplin fie și un scurt răstimp al curgerii vieții sale, va cunoaște neputința de a surprinde desfășurările vieții duhovnicești ale inimii, care în adâncul lor ating acea ființare unde de acum nu mai există desfășurări. Și totuși, în lucrarea de față, înaintea mea se află anume această sarcină: a schița desfășurarea lăuntrică a devenirii duhovnicești a marelui nevoitor”[5]. Așadar, nu putem vorbi despre Sfântul Sofronie fără a-i împuțina măreția. Însă la porunca Duhului și împotriva dorinței sale de a trăi astfel încât „să nu se arate oamenilor”[6], el ne-a lăsat totuși scrierile sale. Și cea mai bună cale de a cunoaște chipul duhovnicesc al acestui om sfânt este aceea de a-i citi cărțile. Fiecare rând este rodul rugăciunii sale și îl aflăm întreg în cuvintele lui.

Sfântul Sofronie a primit marea binecuvântare de a se desfăta întru vederea Luminii nezidite încă de prunc, însă din primii ani ai tinereții sale a simțit totodată foarte pătrunzător absurditatea și deșertăciunea vieții vremelnice. Din rătăcirea intelectuală pe căile străine ale meditației transcendentale s-a întors atunci când Dumnezeu i-a pus înainte mântuitoarea descoperire sinaitică: „EU SUNT CEL CE SUNT”[7]. În pocăința sa el „se ruga ca un nebun, cu mult plânset, care îi zdrobea până și oasele.”[8] Strigătul rugăciunii sale străbătea „până la obârșiile pierzaniei întregii lumi”[9].

Părintele Sofronie „fierbinte a iubit pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Făcătorul nostru și Dumnezeu-Mântuitorul” și astfel, „neapărat”, potrivit propriilor sale cuvinte, a trăit „două stări care par potrivnice: pogorârea în iad (cel al pocăinței și al iubirii) și înălțarea la ceruri”.[10]

Până la sfârșitul vieții sale el a vorbit cu nesfârșită recunoștință despre Părintele său întru Domnul, Sfântul Siluan, pe care l-a numit „cel mai important eveniment al vieții sale”[11], cea mai mare binecuvântare, și a atribuit fiecare dar de sus rugăciunilor sale. El socotea că menirea vieții sale și cea mai mare datorie a sa este aceea de a sluji cuvântului Părintelui său.[12]

Sfântul Sofronie a viețuit printre noi cu mare simplitate. Era cald și iubitor, însă nu puteai uita o clipă că era nelumesc în asemănarea sa cu Hristos. Avea o altfel de minte, altfel de simțăminte, altfel de gânduri. Fiecare contact cu el era o deschidere a vieții. Când își deschidea gura era ca și cum prindea cuvântul de la Dumnezeu și îl cobora pe pământ. Mai degrabă, el însuși întrupa cuvântul lui Dumnezeu în viața sa. După cum mărturisește în scrierile lui, „cuvintele lui Hristos asemenea focului s-au împărtășit minții și inimii mele, iar eu am învățat a gândi asemenea Lui, căci cuvântul Lui s-a făcut viața mea.”[13]

Desigur, atunci când spunem că Starețul era om al cuvântului lui Dumnezeu, nu ne referim la faptul că vorbea despre cuvântul lui Dumnezeu, ci că era un purtător al puterii celei de-viață-dătătoare a Dumnezeului personal. Cuvântul dumnezeiesc răsuna ca o alăută în inima sa, fie că era treaz sau dormea. Cu alte cuvinte, era purtător al cuvântului care se naște în inimă prin rugăciune și care înnoiește pe om atunci când îl cercetează, iar atunci când îl împărtășește celorlalți le înștiințează inimile cu har,[14] îi preschimbă și îi înnoiește, arătându-le căile mântuirii.

Adesea am fost martori la minuni în prezența sa, unele de-a dreptul uimitoare. Însă el nu le căuta niciodată, nici nu le dădea prea multă atenție. Se ruga pentru cei bolnavi pentru că îi era milă de oameni și dorea ca durerea lor să se împuțineze, însă ținta de căpătâi a rugăciunii sale avea inima aproapelui. El știa că cea mai mare minune din toată lumea zidită este unirea inimii omului cu Duhul lui Dumnezeu. De aceea era mistuit de dorirea de a sluji acestei uniri a ființării vremelnice și pământești a omului cu Lumina veșniciei lui Dumnezeu.

El sublinia însemnătatea chemării Numelui Domnului Iisus pentru ca impasul tragediei omenești să fie biruit și pentru ca omul să se nască întru Împărăția cea veșnică. Precum însuși spune despre sine: „Când durerea inimii ajunge până la hotarul putințelor trupești, chemarea Numelui lui Iisus Hristos aduce o pace care ține omul în viață.”[15]. „Chinuia” cu rugăciune de foc tot ceea ce făcea sau spunea.

De asemenea, dădea cea mai mare însemnătate Dumnezeieștii Liturghii, a cărei slujire îl răpea cu totul și îl însufla. Spunea că în vremurile noastre, când nu mai putem afla condiții prielnice pentru viața isihastă, dacă slujim Dumnezeiasca Liturghie cu luare aminte, cu frică și cu pregătirea cuvenită, ea va da la nivelul duhului aceleași roade, va aduce aceeași sfințire ca și rugăciunea inimii. De aceea ținea cu tot dinadinsul să le împărtășească monahilor săi și tuturor celor care îi cereau ajutorul, iubirea sa pentru Taina Dumnezeieștii Euharistii și cunoașterea unei mai adânci apropieri de ea.

Precum Moise dorea să vadă proorocind întreg norodul lui Dumnezeu, așa și Sfântul Sofronie tânjea a le împărtăși celor din jurul lui suflarea Sfântului Duh, râvna unui artist. El chiar spunea că credinciosul trebuie să fie artist în viața sa duhovnicească. Așa cum artiștii sunt stăpâniți de obiectul artei lor și se străduiesc a afla o desăvârșită expresie pentru însuflarea lor, așa și creștinul trebuie să fie stăpânit de Hristos și să se străduiască a-și șlefui legătura cu El și a alerga „ca doar Îl va prinde, întrucât și el a fost prins de Hristos Iisus”[16].

Pentru unii, aproapele devine piedică, pentru alții chiar iad, în vreme ce pentru Sfinții noștri Părinți Siluan și Sofronie, fratele era viața lor. Dumnezeu le-a lărgit inima ca să îmbrățișeze cerul și pământul, precum Hristos Și-a întins sfintele Sale mâini pe Cruce pentru a-i îmbrățișa pe toți oamenii.

Drept concluzie, vom cita cuvintele Sfântului:

„Un singur sfânt este un fenomen cât se poate de prețios pentru întreaga omenire. Sfinții, prin simplul fapt al existenței lor, fie și necunoscută lumii, dar cunoscută lui Dumnezeu, fac să se pogoare pe pământ, peste întreaga omenire, marea binecuvântare a lui Dumnezeu. Din pricina unor sfinți necunoscuți lumii se schimbă curgerea evenimentelor istorice și chiar cosmice, drept care fiecare sfânt este un fenomen de însemnătate cosmică ce depășește hotarele istoriei pământului și trece în lumea veșniciei. Sfinții sunt sarea pământului; ei sunt sensul ființării lui; ei sunt rodul pentru care el se păzește. Iar când pământul va înceta a rodi sfinți, se va ridica de la dânsul puterea ce păzește lumea de năpaste.”[17]

De aceea Părintele Sofronie socotea ca semn de viață autentică și sfântă rugăciunea pentru întreaga lume, prin care omul lui Dumnezeu, lărgit prin harul Sfântului Duh, înfățișază înaintea lui Dumnezeu fiecare suflet care a venit întru ființă de la întemeierea lumii și care se va naște până la sfârșitul lumii.

Un alt criteriu de viață autentică și sfântă pentru Sfântul Sofronie era iubirea și rugăciunea pentru vrăjmași. Acest fenomen dovedește prezența Sfântului Duh, căci fără harul Acestuia o asemenea virtute nu poate exista în lumea aceasta.

Sfântul Sofronie dă mărturie pentru faptul că iubirea de vrăjmași este semnul prezenței Duhului Sfânt și al adevărului lui Dumnezeu, care îndreptățește ființarea vremelnică a omului și îl duce la viața cea netrecătoare care împărățește în sânul Sfintei Treimi, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

[1]ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Despre rugăciune, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2019, p. 65.
[2] Vezi Ioan 14:6.
[3] ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Taina vieții creștine, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2014, p. 233.
[4] Ps. 64:6 ((Biblia de la București, 1688).
[5] ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2015, p. 14.
[6] Cf. Mat. 6:5.
[7] Ieș. 3:14.
[8] ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ediția a II-a revăzută, trad. Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2015, p. 30.
[9] Ibid., p. 77.
[10]Ibid., p. 135.
[11] Cf. ibid., p. 106.
[12] Mărturisire aflată într-o scrisoare încă nepublicată.
[13] Cf. ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Taina vieții creștine, p. 233.
[14] Cf. Ef. 4:29.
[15] ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Taina vieții creștine, p. 233.
[16] Cf. Fil. 3:12.
[17] Cf. ARHIMANDRITUL SOFRONIE, Cuviosul Siluan Athonitul,  p. 237-238.
Cuprins
Adrese ale altor pagini WEB