Convorbire cu Părintele Zaharia Plânsul duhovnicesc. Iuțimea Duhului

Plânsul duhovnicesc

Întrebare: Am putea spune că în mănăstire totul se întâmplă pur și simplu pentru că Dumnezeu călăuzește inimile celorlalți?

Răspuns: Toate lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu (Rom. 8:28), al celor care însetează a se pocăi și a plânge înaintea Lui. Dacă noi căutăm cu adevărat să Îi bineplăcem lui Dumnezeu, tot ce vedem, tot ce auzim sau gândim, toate vor contribui la împlinirea țelului nostru. De pildă, dacă ai înlăuntru acea minunată energie a plânsului, auzi păsările cântând și aceasta va avea un asemenea efect asupra ta încât vei începe să plângi. Privești la cărțile de pe raft și vezi titlul „În Numele Lui”, și aceasta îți înmoaie inima și plângi vreme îndelungată. Orice auzi, orice gândești  lucrează spre bine pentru că Îl iubești pe Dumnezeu. Nu este nimic mai adevărat și mai de preț înaintea lui Dumnezeu decât plânsul duhovnicesc. Atunci când plânge, omul este adevărat, chiar fără de greșală.

Întrebare: Poate teologia să devină o stare a sufletului nostru dacă nu am ajuns la nepătimire?

Răspuns: Într-o anumită măsură, da. Dacă te predai rugăciunii și plânsului duhovnicesc înaintea lui Dumnezeu, și ți se face inima cuptor, atunci vei rosti lucruri de care tu însuți vei fi uimit. Primești o pregustare a felului în care  cuvântul lui Dumnezeu se naște în inimă, iar aceasta este temelia adevăratei teologii. Uneori nu ai lacrimi, însă inima îți plânge, și este bine și așa. Lacrimile sunt pâinea monahilor care îngrașă sufletul. Fiul lui Dumnezeu este duh și El S-a „îngroșat” (adică a devenit material) luând firea omenească din Maica Domnului. La fel, sufletul omului este „îngrășat” cu har (adică primește un ipostas care poate sta înaintea lui Dumnezeu) atunci când primește ungerea Sfântului Duh prin lacrimi. În predica sa la Nașterea Domnului, Sfântul Grigorie Teologul spune că, deși era duh, Cuvântul lui Dumnezeu S-a „îngroșat” făcându-Se omenesc, tangibil, material, văzut. Omul este material, însă devine și duhovnicesc atunci când primește ungerea Duhului: el este „îngrășat” cu har. Această „îngrășare” a sufletului este dată mai ales prin lucrarea plânsului duhovnicesc, prin care se zămislește chipul lui Hristos în inimă (vezi Gal. 4:19). Este ceea ce numim zidirea unei stări duhovnicești în inimă.

Uneori vărsăm câteva picături de lacrimi, și inima se schimbă. Câteva picături și numaidecât apare o rană în inimă, care atrage mintea înlăuntrul ei, iar rugăciunea curge fără efort. Monahul care se predă plânsului duhovnicesc este „îngrășat” cu har, pentru că numai atunci avem o stare firească plină de evlavie și viețuim potrivit poruncilor lui Dumnezeu, când ne rugăm cu lacrimi. Atunci când plângem, ne întoarcem către Dumnezeu cu un singur gând, iar în acel singur gând este adunată toată ființa noastră. Plânsul este singura cale de a primi tămăduire, pentru că el adună toată mintea, toate facultățile sufletului și simțirile inimii. În pilda Fiului Risipitor, isihaștii au tâlcuit expresia „când și-a venit în sine” (Luca 15:17), drept clipa în care inima este rănită de gândul pocăinței. Sfântul Grigorie Palama spune că întreaga ființă a omului se adună în inimă, nu doar mintea și simțurile, ci chiar și trupul, încât inima devine „trupul trupului”. Este uimitor, ai un singur gând smerit izvorât din osândirea de sine sau prin lucrarea Duhului, sau prin aducerea aminte a unui verset din Scriptură, și începi să plângi. Iar după câteva lacrimi îți dai seama că ai o rană în inimă, inima devine cu totul alta. Efectul pe care lacrimile îl au asupra inimii este uimitor. Dacă plângi îndelung, inima devine foarte sensibilă, ușoară și luminoasă. Atunci te poți ruga așa cum se cuvine, chiar și cu mintea.

Nimic nu scoate inima la iveală mai mult decât plânsul duhovnicesc și rușinea spovedaniei, atunci când ne descoperim goliciunea și sărăcia duhovnicească. Această rușine în spovedanie și lacrimile au același efect, amândouă desțelenesc inima și amândouă devin putere. Ascultarea este întotdeauna  o pavăză și duce și ea la același rezultat. Cred că Dumnezeu ne-a pus pe o linie a tradiției și nu există nimic altceva mai înalt sub cer decât știința pe care încercăm să o învățăm într-un mod practic: tăierea voii proprii, ascultarea, căutarea harului lui Dumnezeu, căutarea lacrimilor cu însetare. Toate acestea sunt cele mai de preț, iar dacă omul le caută cu adevărat până întru sfârșit, va deveni înțelept și mare în ochii lui Dumnezeu.

Prin ascultare ne curățim inima pentru a fi cârmuită de Duhul, iar Duhul Domnului este Duhul dragostei care voiește ca toți să se mântuiască. Am văzut că atunci când monahii sunt ascultători, ei devin în chip firesc centre ale vieții, pentru că harul lui Dumnezeu iubește să Se sălășluiască întru ei. Devin bogați în rugăciune, înțelepți întru toate și o mare mângâiere pentru toți. Sunt desăvârșiți în toate. Pentru mintea omenească, ascultarea, a te face asemenea unui dobitoc (Ps. 72:22), este ceva absurd. Este ca și cum nu ai avea libertate sau personalitate. Însă dimpotrivă, îți descoperi persoana, ipostasul, atunci când pui tot ceea ce ai mai de preț la picioarele lui Hristos, pentru că El binevoiește să îți dăruiască atunci propria Sa înțelepciune, propria Sa putere. Înțelepciune în viața monahală este a ne lepăda de înțelepciunea omenească, a ne face nebuni pentru El, și atunci devenim înțelepți cu adevărat.

Iuțimea Duhului

Toți cei născuți din Duhul au iuțimea Sfântului Duh. Așa cum i-a spus Domnul lui Nicodim, ei se aseamănă vântului: „Vântul suflă unde voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro se duce” (Ioan 3:8). Nu poți îngrădi un astfel de om, mintea lui este asemenea fulgerului. La Cincizecime, Sfântul Duh vine ca o puternică suflare de vânt, iar cei ce sunt călăuziți de Sfântul Duh nu sunt pasivi: mintea le este rapidă ca fulgerul, și până și trupul le este vioi și ușor, pentru că Duhul ridică povara firească a trupului. De aceea sfinții se simt ușori chiar și în trup. Vă aduceți aminte de acea istorisire despre monahul care s-a dus în Alexandria să-și vândă rucodelia, iar atunci când a năvălit o ispită asupra sa, a chemat de îndată rugăciunile Părintelui său și s-a trezit în fața schitului. Se pare că harul pe care l-a primit a fost atât de mare, încât i-a luat greutatea trupului, iar mintea îi era cufundată în inimă. De asemenea, Părintele Sofronie s-a rătăcit prin Paris pentru că era cufundat în rugăciune. Cum el însuși avusese o asemenea trăire, a înțeles numaidecât experiența acelui monah în Alexandria și a putut să mi-o tâlcuiască. Mi-a spus că nu un înger sau nor l-a adus la schit: cei ce au rugăciune curată, nu știu dacă sunt în trup sau în afară de trup. Există o desăvârșire a vieții care îl face pe om ca un înger și îl face să se miște asemenea unui înger.

Întrebare: Această iuțime este însoțită de acrivie (ἀκρίβεια) în gânduri, cuvinte și mișcări?

Răspuns: Da. Sfântul Siluan spune că cei desăvârșiți nu vorbesc de la ei înșiși, ca oameni, ci vorbesc ceea ce Sfântul Duh le dă să spună. Așadar, cel desăvârșit va vorbi în chip desăvârșit, pentru că el va discerne desăvârșit adevărata învățătură. Cel desăvârșit va fi cu adevărat proorocesc, adică va rosti cuvinte cu adevăr și valoare veșnică. Sfântul Irineu de Lyon spune că cei ce sunt adevărați purtători ai Tradiției au criteriul lor de adevăr: ei teologhisesc, și teologia lor devine o pravilă infailibilă a adevărului. Mulți sfinți ai veacului trecut abia dacă au mers la școală, însă vorbeau cu atâta cunoaștere și profunzime. Uitați-vă la Stareți: Sfântul Siluan era aproape neștiutor de carte, Starețul Iosif și mai puțin, însă aveau o asemenea înțelepciune și acuratețe atunci când teologhiseau, fără a se abate de la pravila de aur a Tradiției, de la regula de aur a adevărului. Părinții socoteau viața de nevoință în pustie și ascultarea drept adevărata lor universitate.

Acum nu mai există pustie. Însă trebuie să ne aducem aminte cum trăia Sfântul Simeon Noul Teolog o viață isihastă în mijlocul Constantinopolului și cum Sfântul Ioan de Kronstadt păstra rugăciunea neîncetată în mijlocul mulțimilor. Oamenii lui Dumnezeu întotdeauna află o soluție, oriunde s-ar afla. Sfântul Sofronie spunea că poruncile lui Dumnezeu au un caracter absolut. Ele sunt valabile și pot aduce roade de sfințenie în orice împrejurări. Nu ne putem îndreptăți pe noi înșine spunând că „Nu pot spori din pricina condițiilor în care viețuiesc”. Sfinții lucrează necontenit asupra inimii lor și încep să Îl vadă pe Dumnezeu și orice realitate din această lume cu inima. Odată ce inima se aprinde cu această comoară, cu această „patimă” dumnezeiască, cuvintele vin cu ușurință pentru a „înveșmânta” acea viață ce arde înlăuntrul lor. Dacă omul are acea energie, acea viață, el va găsi cuvintele pentru a o exprima, chiar dacă este neînvățat. Sfântul Siluan avea o astfel de viață lăuntrică și a aflat cuvintele pentru a vorbi cu mare simplitate despre cea mai desăvârșită învățătură duhovnicească. Uneori felul în care se exprimă este genial însă și foarte simplu totodată, lămurind adevăruri pe care niciun teolog învățat nu ar fi în stare să le formuleze.